Un pas spre interpretarea morții, la Heidegger…

În lucrarea sa, Heidegger încearcă să explice moartea, ca o parte din Dasein, moartea fiind aparent la începutul existenței sale. Dasein-ul este termenul păstrat din germană, prin care Heidegger numește ființa, faptul-de-a-fi-întreg…

Dasein-ul, de la nașterea sa, conține în sine acel ”înaintea-lui-însuși“, și câtă vreme el există, Dasein-ul raportează la putința sa de a fi, și chiar atunci când existența sa sfârșește el oricum conține acel înaintea-lui-însușii, și chiar cel ce este lipsit de orice posibilități oricum ține în sine acel înaintea-sa. Dasein-ului mereu îi aparține ceva ce trebuie să urmeze, conținând în sine neîmplinirea totală, și odată ce nu mai există această împlinire, atunci Dasein-ul nu mai există în felul său de a fi. Pe parcursul existenței sale, el nu-și împlinește întregimea sa, însă atunci când el dobândește acest întreg, Dasein-ul nu mai este, pierzându-și faptul de a mai fi în lume.

Ajungerea la sfârșit a Dasein-ului, împlinirea întregimii sale experimentează trecerea spre neființă, însă prin această trecere a împlinirii spre moarte, el este lipsit de înțelegerea, gândirea acestei experienței, moartea fiind înțeleasă în mod obiectiv de ceilalți, și înțelegerea integralității unui Dasein sfârșit, fiind percepută-interpretată a priori.

Atunci când Dasein-ul își ajunge întregimea prin moarte, el nu mai este un Dasein inexistent, totuși el existând într-un alt mod de a fi, și sfârșitul său fiind începutul unei simple prezențe, această simplă prezență ne fiind percepută în sensul ei ca ceva simplu existent, căci acest cadavru este folosit în scopul vieții. Odată ce spunem că Dasein-ul trece în neexistență, noi nu-l putem exclude în sensul direct din existență, deoarece el devine un obiect de care este preocupat cel ce a rămas în viață, fiindu-i alături la înmormântare, fiind prezent în amintire, de aici excluzându-i inexistența sa totală. Defunctul părăsind lumea vie, cei rămași continue să rămână cu el en această lume. Moartea fiind o pierdere a celor rămași vii, dar nu și a celui împlinit-plecat în neființă, cei vii trăind doar experiența pierderii defunctului, și ne-experimentând faptul de trecere, deslușind doar psihologic faptul-de-a-muri al celorlalți în modul de a fi și defel cel ce-l experimentează cel împlinit. Și explicarea ontologică a morții din experiența celor morți, nu poate fi explicată la mod sigur de ceilalți.

Moartea și experiența Dasein-ului, nu poate fi perceput direct de către unul altul, deoarece fiecare în parte își are propria viață, și anume fiecare Dasein are anumite dorințe prin care se reprezintă pe sine însușii, și nimeni nu-i poate sustrage altuia propriul său fapt-de-a-muri. Chiar dacă cineva se sacrifică pentru un alt cineva, atunci acel cineva nu-l lipsește pe cineva-ul din urmă, de moarte, deoarece nimeni nu-i poate lua moartea altuia, fiecare având un sfârșit în parte. Moartea nu poate fi luată altcuiva așa cum fiecare își are existența proprie, fiind ceea ce este in sine, și reprezentându-și îndeplinirea proprie, moartea fiind un fenomen existențial.

Analizând la general, lămurirea morții de Heidegger, încerc să interpretez cotidian această lucrare. Heidegger spune despre Dasein, ca despre om, ca ființă. În această lucrare încercând să analizeze Dasein-ul ca realizându-se în întreg, și anume el spune, că omul la naștere este înzestrat cu viitorul finit neexclus, care stă în fiecare din noi.

Pe parcursul vieții, omul mereu are dorințe, adică el tot timpul tinde spre realizarea a ceva, tinde spre împlinirea sa, dar odată ajuns la acea realizare, scopul pus până atunci dispare, dorința de până la împlinire, trecând în ceea ce a fost, apărând ceva nou.

Omul conștientizând că moartea este iminentă, oricum mereu îi apare în gând cuvântul încă-nu, ceea ce ne arată neîmplinirea totală, și această împlinire nu se umple niciodată până la trecerea în neființă. Un exemplu dat de Heidegger, este cel cu fructul, care este mereu în stare de schimbare, el fiind verde și trecând spre coacere. Și chiar dacă fructul ajunge în starea finită a coacerii, el iarăși își schimbă drumul spre împlinire.

Dasein-ul, fiind mereu în posesia de împlinire, atâta timp cât există, el își schimbă forma existențială, trecând dintr-o fază în alta, și doar cu trecerea sa în neexistență, împlinirea sa, se oprește, el existând în amintirea celor din jur, și terminându-și existența sa, ca Dasein, existând în urmă doar corpul.

Încă nu-ul fiind mereu prezent în existență, ajută la împlinirea sa, și prin această negație el împlinind neîmplinitul.

Felul de a fi împlinit în sfârșit, ne putând fi explicat ca ceva  explicabil pentru un alt cineva, sfârșitul celui împlinit fiind diferit de cel existent al celui ce interpretează. Urmărind felul de trecere în neființă, putem în mare parte vorbi cu probabilitate de această experiență de trecere – a priori.

Autor: Bejenari Sergiu