“Am fugit de comunism, de sărăcie, de clanul Voronin. Înghit în sec.”

Am fost anul trecut în Portugalia şi am scris impresiile despre moldovenii plecaţi la muncă peste hotare.  În articolul “Emigranţii moldoveni – între statistici şi realitate“  am relatat toată durerea pe care am văzut-o în comunitatea conaţionalilor noştri de acolo… Mai nou, la aceeaşi temă, am postat pe blog şi articolul “Amintiri despre RM sau cum îşi iau tinerii moldoveni lumea în cap” în care relatam despre soarta fostei mele colege –  jurnalista Liliana Arnăutu, de curând emigrată în Canada. Postarea a trezit discuţii pe forum şi a avut un număr impresionant de accesări. Astăzi vă propun să citiţi o altă serie de impresii ale fostei mele colege şi să dezbatem împreună. Dincolo de acestea, deduc, cu durere în suflet, un lucru: valul impresionant al emigrării moldovenilor continuă şi pe mai departe. “Oare cât va mai dura?” Nu cred că are cineva răspunsul… Şi nici Liliana nu îl are în cele ce scrie mai jos.

Ştiu că multă lume vrea să ştie adevărul despre Canada, ţara care, anual, primeşte cu braţele deschise mii de emigranţi. Oameni a căror poveşti de viaţă se pierd în umbra timpului şi pe acele meleaguri îndepărtate. Fiecare vine cu o poveste a sa, unică în felul ei. Până la urmă, însă, ne întâlnim toţi zi de zi şi facem parte din aceeaşi societate. Asta chiar dacă suntem atât de diferiţi. Şi nu doar ca mentalitate. Eu percep realitatea altel decît vecinul meu de scară, care este din Africa, colegul de bancă, din China, sau patronul la care lucrează soţul meu, originar tocmai din celălalt colţ al lumii – din Japonia.

Povestea mea

De şapte săptămîni viaţa mea s-a schimbat şi a luat o întorsătură la o sută optzeci de grade. Mi-am părăsit ţara, familia, prietenii, serviciul şi am adoptat un nou stil de viaţă. Am ales Canada din motive lesne de înţeles. Această ţară, care se află la mii de kilometri de Chişinau, îmi oferă stabilitate, siguranţă şi încredere în ziua de mâine. Am fugit de comunism, de sărăcie, de clanul Voronin care guverna totul în ţară. Am fugit de hoţie şi corupţie. Din primele săptămîni am înţeles că în Canada nu curg rîuri de lapte şi miere. Mi-am dat seama că trebuie să munceşti ca un cal dacă vrei să îţi atingi scopul. Agenda îmi este şi azi plină de atâţia de “trebuie”: trebuie să învăţ engleza, trebuie să mă reprofilez sau să mai fac o facultate, trebuie să îmi înscriu copilul la grădiniţă, apoi la o şcoală bună, trebuie să fac nu ştiu cîte luni de volunteering, apoi să îmi găsesc un job mai bun… Şi uite aşa şirul lui “trebuie” este interminabil…

Românii îi ajută pe basarabeni

Cînd am venit în Toronto credeam că – mi fuge pămîntul de sub picioare. Acest oraş gigant este practic cît Basarabia noastră de mare. Dar trebuie să recunosc că am venit ca acasă. Ne aşteptau aici, nerăbdători, după aproape trei ani de despărţire, fratele soţului şi familia sa. Cîteva zile mai tîrziu am ajuns să asist la o slujbă religioasă la biserica ortodoxă românească “Sfîntul Ilie”. Întîmplarea a făcut să dau peste oameni cu sufletul mare, printre care zeci de cetăţeni români binevoitori şi gata să mă ajute oricând, necondiţionat. Am fost surprinsă că m-au ajutat atât de mult. Mirarea mea are o explicaţie: fiind din Republica Moldova, unde mai tot timpul s-a creat impresia că “românii vor să ne cucerească şi să ne conducă după bunul lor plac”, nu m-am aşteptat ca românii din Canada să fie atât de receptivi, în ciuda  zvonurilor pe care, fireşte, le cunoşteau. Pe oamenii aceştia i-am întâlnit fie în scara blocului, la cursurile de engleză, la serviciu sau pur şi simplu pe stradă. De fiecare m-a ajutat cu ce au putut. Cineva mi-a dat un sfat bun, altul mi-a dat mobilier pentru noua mea casă, iar un al treilea i-a recomandat soţului, pentru început, un job. Ba mai mult, s-a găsit cineva care mi-a dat chiar o maşină de spălat. Şi asta… pe gratis!

“ACASĂ”

În tot acest răstimp am cunoscut-o pe Magdalena Manea, redactorul-şef al ziarului pe care îl ţine-ţi acum în mână. Aceasteidoamne îi datorez sincere mulţumiri. Ea m-a încurajat să merg la primul meu interviu şi tot ea m-a ajutat să obţin un serviciu part-time. Doamna Manea, metaforic vorbind, vrea să apropie mai mult Basarabia de România şi a alocat spaţiu în ziarul Acasă, din Torino, inclusiv articole despre republica în care m-am născut. Mă simt de parcă aş fi între ai mei, acasă, iată de ce şi  realitatea pare, parcă, nu chiar atât de crudă. Nu o mai colorez în nuanţe atât de sumbre ca la început. Şi pentru că pot scrie la acest ziar sunt din nou un pic de jurnalist.

Primul nostru Haloween

Despre Haloween am auzit la televizor sau în filme. Nu ştiam ce prezintă această sărbătoare şi cît de fascinantă poate fi seara de 31 octombrie. Şi ca să înţelegem mai bine efectul sărbătorii, la căderea nopţii, am îmbrăcat cu toţii măşti, care de care mai fioroase, şi am mers să “speriem” fantomele pe la casele oamenilor. După “trick-or-treating-ul” obişnuit, copiii noştri s-au ales cu dulciuri, obicei similar întîlnit şi în R. Moldova în timpul sărbătorilor de iarnă.

Primul meu job

După trei săptămîni de chin, mi-am găsit, în sfîrşit, un job part-time. Nu-mi păsa prea mult unde trebuia să lucrez şi ce urma să fac. Eram pregătită pentru orice. Am luat interviul din prima şi a doua zi am fost la serviciu. Eram gata să muncesc ore în plus,  numai să câştig şi să-mi întreţin familia. Asta pentru că eram puţin mai norocoasă decât soţul. Îmi găsisem un job înaintea lui. Nu a avut de ales şi  a fost nevoit să stea acasă şi să aibă grijă de fetiţa noastră.

Metroul? Ce-i asta?

Metroul e parcă o lume aparte.

Continuarea pe blogul jurnalistei Lilianei Arnăutu.