Introducerea calendarului Gregorian în uzul Bisericii Ortodoxe

În anul 1924, în urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română (BOR) hotăra înlocuirea calendarului iulian declarat nu fără de lipsuri, cu calendarul gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte – Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte – Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi.

În România, din cauza divergenţelor de ordin canonic privind trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian, în BOR s-a produs o schismă, care persistă şi astăzi după opt decenii. Ierarhii şi clerul Bisericii n-au căzut de acord, la vremea aceea, asupra canonicităţii schimbării calendarului bisericesc şi, ca urmare, o parte din ei au părăsit Biserica oficială, continuând să urmeze calendarul iulian. Între cele două Biserici Ortodoxe din România, au existat şi există încă disensiuni grave, rezultate din neînţelegerile din 1924, dar care în timp au căpătat noi dimensiuni, mult mai acute. Ne întrebăm cum este privită astăzi schisma care a provocat atâta durere şi suferinţă ? Ce ştie poporul român despre cei care şi astăzi păstrează calendarul iulian, numiţi cel mai adesea vechi calendarişti, de stil vechi, sau stilişti ? Ce cunoaşte lumea de azi despre Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România?

În octombrie 1924, calendarul gregorian a fost introdus în uzul BOR de către primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, fiind primit de aproape întreaga comunitate ortodoxă. Cu toate acestea, preoţii şi călugării de la mănăstirile Neamţ, Secu, Sihăstria şi schiturile afiliate lor, precum şi maicile de la mănăstirile din Moldova, ca şi o parte dintre credincioşi, n-au vrut să primească schimbarea calendarului.

Dintre aceştia s-a remarcat ieromonahul Glicherie Tănase, stareţul schitului Pocrov, care, împreună cu obştea sa, a refuzat să primească noul calendar, continuând să slujească după calendarul iulian. Timp de mai bine de un an de zile, lui şi călugărilor săi li s-a permis să rămână în schitul lor, după care au fost alungaţi. Ca urmare a prigonirii lor şi a interdicţiei de a urma calendarul iulian, cei care s-au împotrivit schimbării calendarului, în frunte cu ieromonahul Glicherie, au iniţiat o mişcare de rezistenţă, pentru a păstra rânduiala şi predania Sf. Părinţi, pe care o primiseră moştenire de la predecesorii lor.

Urmând calendarul gregorian, Patriarhia Română, atât în 1926 cât şi în 1929, a sărbătorit Învierea Domnului, odată cu Biserica Catolică, rupând ciclul liturgic neîntrerupt de secole al tradiţiei ortodoxe. În anul 1929, patriarhul Miron (fost cleric greco-catolic), căruia i s-au alăturat alţi clerici, având sprijinul susţinut al prim-ministrului de atunci Iuliu Maniu (de religie greco-catolică), a determinat toate mitropoliile române să sărbătorească Paştele cu Biserica Catolică, fapt care a provocat o reacţie puternică în rândurile clerului român. Mitropolitul Gurie al Basarabiei l-a criticat deschis pe patriarhul Miron şi, ignorând hotărârea acestuia, a ordonat ca bisericile din jurisdicţia sa să sărbătorească Învierea Domnului odată cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale (de fapt cu întreaga lume ortodoxă, cu excepţia modernistei Biserici Ortodoxe a Finlandei).

Acţiunea patriarhului Miron a scandalizat şi celelalte Biserici Ortodoxe, multe dintre acestea luând o poziţie dură faţă de acesta şi protestând. De asemenea, clerul ortodox rus din Bucureşti, a luat o poziţie puternic protestatară, ignorând hotărârea patriarhală şi sărbătorind Paştele potrivit rânduielilor canonice tradiţionale. Sărbătorirea necanonică şi neortodoxă a Învierii Domnului odată cu latinii a întristat profund clerul şi credincioşii români, mulţi dintre ei întorcându-se la calendarul iulian.

O parte a clerului şi a credincioşilor din Biserica oficială s-au ridicat împotriva schimbării calendarului iulian, refuzând să urmeze calendarul gregorian şi să participe la slujbele săvârşite după noua rânduială. Astfel, mulţi clerici, monahi şi monahii au fost nevoiţi să-şi părăsească mănăstirea de metanie şi să se retragă în pustie. Ei şi-au făcut adăposturi în peşteri, în gropi acoperite, situate în locuri greu accesibile ştiute doar de puţin credincioşi. Existenţa lor reprezenta un factor de îngrijorare pentru stareţii mănăstirilor din împrejurimi, care ştiau că pot fi astfel influenţaţi şi ceilalţi călugări.

Pentru a înăbuşi revolta acestora, Biserica oficială a cerut sprijinul forţelor de ordine ale statului, acest fapt având ca urmare prigonirea şi chiar agresarea fizică violentă a celor care se opuneau hotărârilor Patriarhiei. Pe 15 decembrie 1924, clerici din Biserica oficială au însoţit patrulele de jandarmi, în căutarea celor plecaţi din mănăstiri cu scopul de a-i aresta. Monahii ascunşi au fost informaţi de către credincioşi despre venirea jandarmilor şi au părăsit chiliile din munţi, care au fost demolate, odată cu ele fiind distruse şi obiectele de cult şi icoanele.

Pe 12 februarie 1926 au fost arestaţi monahii Galaction, Paisie şi Veniamin, care-şi aveau adăpostul într-o mică peşteră de pe muntele Rus. Pe 16 septembrie 1927 a fost iniţiată o razie organizată de detaşamentele de jandarmi, cu sprijinul unor monahi de la mănăstirile Neamţ şi Secu, pe o perioadă de 30 de zile, pentru a-i aresta pe călugării ce se sălăşluiau în locul numit Pârâul Negru din Munţii Neamţului. În urma acestei acţiuni, au fost prinşi numai 7 călugări, care au fost bătuţi şi torturaţi. De asemenea, obiectele de cult au fost distruse sau confiscate. Toate aceste acţiuni erau urmate de o campanie de denigrare, justificată de dorinţa de a apăra autoritatea Bisericii oficiale şi de a minimaliza gravitatea inovaţiei introduse, care era numită îndreptare a calendarului.

Cu toate acestea, clericii şi credincioşii care se opuneau schimbării calendarului au luptat în continuare pentru a-şi păstra credinţa strămoşească. Ei au încercat să se organizeze şi să-şi construiască lăcaşuri de cult unde să poată săvârşi slujbele bisericeşti. Astfel, în comuna Vânători, judeţul Neamţ, în casa creştinilor Mihai şi Ioan Urzică, a fost construită prima Biserică în care se săvârşeau slujbele după calendarul iulian. În această perioadă, ieromonahul Glicherie devine conducătorul spiritual al clericilor calendarişti.

n anii 1925 – 1926, aceştia încep să organizeze Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, care urma calendarul iulian. Până în 1936, s-au construit aproximativ 40 de biserici, majoritatea dintre ele în Moldova. Patriarhul Miron a hotărât însă să ia măsuri drastice împotriva stiliştilor. El a ordonat ca toate bisericile de stil vechi să fie demolate şi trimis la închisoare orice cleric sau monah care refuza să se supună autorităţii sale. Călugării şi maicile au fost închişi în două mănăstiri unde au fost trataţi cu o barbarie de nedescris. Unii dintre ei, precum ieromonahul Pamvo, întemeietorul mănăstirii Dobru, judeţul Neamţ (care a fost demolatã şi reconstruită de 3 ori), au fost chiar omorâţi. În timpul distrugerii mănăstirii Cucova, judeţul Bacău, 5 mireni au fost aruncaţi în fântâna mănăstirii şi au murit înecaţi. Prin astfel de tactici, Patriarhia a vrut să pună capăt mişcării de rezistenţă religioasă din România.

Ieromonahul Glicherie a fost arestat în septembrie 1936 în timpul unei mari procesiuni la Piatra Neamţ şi dus sub pază la Bucureşti, unde a fost condamnat la moarte. El a fost salvat în chip minunat, Maica Domnului arătându-i-se în vis soţiei ministrului Justiţiei şi poruncind să intervină pe lângă soţul său pentru părintele Glicherie. La rugăminţile soţiei sale, ministrul a comutat pedeapsa şi părintele Glicherie a fost închis într-o mănăstire. În prigoana dintre anii 1935 – 1939, au fost arestaţi peste 130 de clerici şi monahi, împreună cu sute de credincioşi. Toate bisericile construite după 1924 au fost dărâmate, în afară de cele din localităţile Balş, judeţul Iaşi şi Slatina (Drăceni), judeţul Suceava. Aceasta din urmă a fost preluată cu forţa, ca o donaţie către Mitropolia Moldovei.

Odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial, în 1939, părintele Glicherie este eliberat şi, împreună cu fratele său de suferinţă, ierodiaconul David Bidaşcu, se refugiază în pădurile din munţii Moldovei. Aici, cei doi au dus o viaţă ascetică extrem de severă, în special pe timp de iarnă. După război, părintele Glicherie a organizat construirea de noi biserici, astfel că până în anul 1950 au fost reconstruite toate bisericile demolate înainte de război, ca şi mănăstirea Dobru. Între anii 1947 – 1948, a fost construită mănăstirea de călugări Slătioara, judeţul Suceava (unde funcţionează astăzi sediul Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România), ca şi mănăstirile de maici Brădiţel – Neamţ şi Brădăţel – Suceava.

sursa: http://www.mitropoliaslatioara.ro/istoricsituatia.php