Taifet la răscrucea lumânărilor

În încăperea sombră îi zări doar obrazul colorat de făclia unei lumânări obosite. Un luceafăr antic pe fundalul unei constelaţii de lumânări mai mici.

Era pe cale să-l întrebe dacă vrea să audă adevărul, dar n-a apucat…

-Uite… eu nu vreau să devin înţelept, am nevoie doar de mai multă încredere în mine. Mă prăbuşesc în ultimul timp… Cred că doar tu poţi să mă înveţi…

-Ah, pentru că tu crezi că există profesori care ar putea să te înveţe. Ce eroare.

-Tocmai acest răspuns aşteptam de la tine. Ştii câţi s-au oferit să-mi dea lecţii până acum?! Mi-au promis totul, m-am ales cu nimic. Tu…

 - … nu-ţi promit. Categoric. Ai sesizat corect. Totul depinde doar de tine şi de determinarea ta. Calitatea vieţii depinde de concluziile pe care le faci singur. Dar, în general, oamenii sunt prea leneşi să cugete… o lasă pe alţii s-o facă în locul lor. Poţi să-mi dai un exemplu de persoană, din anturajul tău, despre care ai spune c-ar avea un self-esteem sănătos?

-Mda. Cred că… Domnul Toboşar, îl cunoşti…  

-Desigur. Ce te determină să crezi că are o încredere de sine exemplară?

-Păi … este critic. Spune lucrurilor pe nume. Cel puţin, aşa zice lumea extaziată în faţa discursurilor dumnealui. Trebuie să fii curajos ca să critici înflăcărat, viu, constant, nu-i aşa?

-Deloc. Şi cred că te surprinde acest fapt… Oamenii critică din mai multe motive. Primele care se situează chiar în capul listei sunt propriile interese. Dar principalul impuls îşi găseşte sursa în nerealizările proprii, eşecuri, spulberarea aşteptărilor. Ar fi greşit să înzestrăm un astfel de comportament cu eticheta nobilă «încredere de sine». Primul pas pe care trebuie să-l faci e să ştii să deosebeşti un self-esteem autentic de unul fals. Şi crede-mă că sunt mai mulţi oameni falşi decât bancnote de euro în ţara asta. 

 -De ce crezi ca sunt atât de mulţi?

-Din frica de a fi respinşi. În copilărie – de părinţi, la maturitate – de societate. De la vârsta fragedă suntem dresaţi că nişte maimuţele. Cu bomboane sau pedepse. Astfel încât la maturitate tot mai aşteptăm aprecieri din partea societăţii. Când suntem depreciaţi şi criticaţi (de cele mai multe ori de perso-nulităţi complexate) ne simţim nedreptăţiţi, abătuţi. Ne autoculpabilizăm. Cum aşa? Am dezamăgit? Nu e bine. E ruşine. În disperare adoptăm un comportament fals doar să câştigăm puncte de reabilitare în ochii lumii. Iar cu anii ne pierdem pe noi înşine. Conştient. Sistematic. Rămăşiţele de self-esteem se risipesc ca pulberea în vânt.

-Şi ce rol au părinţii în chestiunea asta?

-Extrem de mare şi oribil de prost asumat uneori. Din frica de a nu mai putea controla odrasla, o bagă ca pe o maimuţică în cuşcă. Verbal, desigur. Manipulează şi cultivă simţul culpabilităţii. Acesta din urmă foarte distructiv cu anii şi extrem de greu de dezrădăcinat chiar şi cu ajutorul unui psiholog. Uneori mamele sunt primele fiinţe care cu bunele lor intenţii pavează drumul spre iad. Doar odraslele rebele de caracter au curajul să se abată de la acest drum ca să pornească pe propria potecă, cea a libertăţii interioare. Băieţii au mau multe şanse decât fetele, ele fiind mai dependente afectiv, deci mai uşor manipulate.

-Cum să identific persoana cu un self-esteem autentic?

-E un peisaj uman minunat de observat. Poate pentru că îl întâlneşti cutremurător de rar. Ca un amurg trandafiriu pe creştetele cocotierilor însăilaţi pe buza oceanului. Persoanele cu un self-esteem sănătos sunt echilibrate şi tolerante. Rareori se apucă să critice, şi niciodată persoane concrete. Bârfele nu-i interesează. Au alte preocupări. Constructive. Sunt independenţi de aprecierea cuiva. Mereu implicate în activităţi care le aduc nu numai satisfacţii, dar şi bani. Nu se justifică niciodată şi nu vor să pâră ceea ce nu sunt. Au un simţ al umorului admirabil. În preajma lor viaţă pare mai frumoasă, mai uşoară, mai cu sens. Trezesc fără eforturi în oricine un sentiment inconfundabil de admiraţie şi provoacă dorinţa a-i adopta ca modele de urmat. Poate că acesta e primul pas spre rendez-vous-ul cu propriul tău self-esteem.

-Care ar fi al doilea pas?

-Să-ţi alegi cu grijă oamenii din anturajul tău. Să nu laşi pe nimeni să te descurajeze. Deseori anume oamenii ticsiţi cu complexe şi frustrări născute din ecourile propriilor eşecuri încearcă să-ţi tăie elanul punându-ţi la îndoială capacităţile. E răspândită şi eficientă metoda. Mai ales dacă vine din partea unor oameni la care ţii mult. E dureros, dar… trebuie să te îndepărtezi de ei. Cu cât mai repede vei deveni independent, cu atât mai curând vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Nimic nu poate să bucure un om mai mult decât atunci când simte că este înţeles. În viaţa asta ne este uneori de ajuns să ştim că măcar o singură persoană ne înţelege perfect şi toată lumea se aşterne instantaneu la picioarele noastre. 

-Nu înseamnă oare că trebuie să devii egoist?

-Dacă a fi egoist înseamnă să te iubeşti şi să te respecţi mai întâi pe tine însuţi, abia apoi pe alţii, sincer, neprefăcut, atunci, anume asta înseamnă. Tu ce preferi? Să ştii că cineva te stimează şi iubeşte sincer sau … prefăcut, obligat, din frica de a nu încalca vreo poruncă din Biblie sau de a pierde nişte favoruri din partea ta. E mult mai plăcut să ştii că eşti apreciat pentru felul tău de a gândi şi a fi, decât pentru contul durduliu din bancă, nu-i aşa? Gândurile le purtăm mereu cu noi. Nimeni nu ne poate priva de ele. Banii îi poţi pierde oricând. Oamenii cu self-esteem nu uită niciodată asta.