Ma gândeam de ceva vreme la un articol mai vechi, pe care l-am citit într-o revista de psihologie. Se axa pe relaţiile dintre generaţii, părinţi-copii, mentori-discipoli, etc. Acolo se scria despre diferenţele care provoacă conflicte, atunci mă întrebam de ce nu pot fi diferenţele percepute ca o normalitate şi acceptate ca ceva firesc.
Se pare însă, că aceste diferenţe, şi pe buna dreptate le numesc diferenţe, sunt rezultatul a unor concepte, perceţii şi mentalităţi diferite, or fiecare generaţie are tabu-uri sau calapoduri, din care nu se pot desprinde.
A. Malraux spunea că progresul trebuie servit fără sa te revolţi împotriva tradiţiei. Dar mi-aş asuma riscul să continuu că şi tradiţia trebuie să cedeze locul pograsului, întru cât asta este o lege a vieţii. Ideile vechi sunt înlocuite cu altele noi, cei bătrâni cedează locul celor tineri şi tot aşa, are loc perpetuarea generaţiilor.
Unii admit că acest “conflict” dintre generaţii este fără şanse de rezolvare şi trebuie acceptat ca pe o normalitate, o certitudine a timpurilor. Tinerii se simt neînţeleşi de către adulţi, ofensaţi de lipsa de încredere. Adulţii la rândul lor, vor să fie consideraţi întruchiprea corectitudinii şi adevărului, esenţa logicii şi mentorii cei mai de seamă. Toate argumentele lor se bazează pe vasta experienţă, care de cele mai dese ori nu este una de succes.
Or, chiar dacă trebuie să le dăm ascultare adulţilor, nu putem face abstracţie de propriile greşeli. Este absolut normal ca să trăim propriul destin, să încercăm propriile sentimente.
Cu siguranţă fiecare dintre noi am avut dispute cu părinţii, buneii, profesorii şi de cele mai dese ori suntem în postura de victimă închipuită, dar trebuie să înţelegem că aceste conflicte sunt o realitate incontestabilă, prin care trec secole de-a rândul sute de generaţii.
Adulţii şi ei trebuie să facă nişte concesii, trebuie să admită existenţa unei pesonalităţi puternice în fiecare tânăr, trebuie să înţeleagă importanţa acordării încrederii, trebuie să îşi asume riscul să de-a frâu liber zborului celui mai tânăr, pentru că doar aşa se poate percepe viaţa.
Fiecare trebuie să îşi trăiască propriul destin, să îşi plăngă propriile lacrimi, să descopere orizontul şi să se apere de pericolele de după colţ. Părinţii care încearcă să îşi protejeze exagerat copii, cei care vor să le trăiască vieţile, sperând că aşa îi vor face fericiţi, ajung să îi piardă de tot.
Poate am greşit pe alocuri cu tezele lansate, nu am dreptul moral să judec, întru cât nu am copii, dar îmi permit să îmi expun părerea, idiferent dacă voi porni un conflict cu cineva din altă generaţie.
