Am mai scris anterior despre procrastinare. Deși în dicționare nu i se atribuie un sens mai deosebit, eu văd în această obișnuință o chestie oarecum patologică. Adica, sigur, nu este o boală. Dar nici o lene obișnuită nu este.Majoritatea dintre noi știm această stare: trebuie de făcut ceva (de regulă neplăcut), însă nu prea avem chef și găsim o mulțime de motive să mai amânăm. Începând cu plauzibilul „am ceva mai important de făcut” și terminând cu nepăsătorul „mai reușesc”. Până la urmă lucrul este făcut (sau nu mai este făcut) în ultimul moment, când deja mai-mai să fie prea târziu. Da, sigur, în asta este ceva patologic.
Privind atitudinea întregii omeniri privind situața ecologică, îmi amintesc fără să vreau de un om procrastinând. Toți înțeleg și știu că starea ecologiei se deteriorează și cu ea trebuie ceva de făcut (chiar și americanii înțeleg, deși se prefac morți în păpușoi). Toți înțeleg că măsurile pentru a redresa situația vor fi neplăcute și dureroase pentru noi, oamenii, însemnând niște limitări în pornirile noastre de consumatori și un efort semnificativ (economic, dar nu numai) pentru a repara aceea ce deja am făcut. Însă nimeni nu se apucă să facă nimic, și din câte îmi dau seama, nu se va face nimic până când condițiile nu vor deveni insuportabile. Exact situația cu procrastinarea.
Mie mi-e frică pentru noi și copii noștri. Una e să lași scrierea tezei de licență pentru ultimele trei zile și să o faci atunci disperat nopțile, și cu totul alta e să te uiți cum planeta ta se scufundă în rahat, și să nu faci nimic până nu-ți ajunge la gură. Fiindcă așa ceva cu una - cu două nu se repară...
