Natan Garstea

 Dragi prieteni, haideți să vorbim despre rezervele valutareȘtiu că tema sună cumva tare specializat, dar în ultimul timp se vorbește mult despre rezervele noastre valutare și dacă am putea cumva să le folosim. Am decis să fac puțină claritate în aceasta. Explicațiile sunt simple, cu exemple interesante, și după ce veți citi aceasta, o să înțelegeți economia mai bine decât unii foști președinți. Vă promit.În primul rând, de unde și cum apar rezervele valutareDupă cum știți, pe teritoriul Republicii Moldova, mijlocul legal de plată este leul moldovenesc. Cât timp veniturile voastre sunt în lei, și cheltuielile în lei, aceasta lucrează perfect. Dacă, însă, încasările sau plățile sunt în valută, deja apar complicații. Din păcate, leul moldovenesc (încă) nu este valută liber-convertibilă, și voi nu puteți cere partenerilor străini să se achite cu voi în lei moldovenești, sau să insistați la Gazprom, de exemplu, ca plata să fie făcută în lei. Mai mult ca atât, nici băncile străine nu au și nici nu doresc să aibă lei. Din aceste cauze, la efectuarea unor operațiuni cu străinătatea, survine un moment când valuta este schimbată în lei, sau leii în valută.Care sunt operațiunile la care mă refer? Pentru companii, de regulă, operațiuni de import-export sau mișcări de capital. Pentru persoane - de obicei, remitențe. Pentru Stat - primirea de granturi sau împrumuturi străine. Și, în momentul când beneficiarul valutei celea o să dorească să facă careva plăți în Moldova, el va trebui să o convertească în lei.Păi iată. Valuta care se convertește în lei, ajunge, în cea mai mare parte, la Banca Națională. Nu explic acum în detalii mecanismul, el este destul de complex, dar excedentul de valută de pe piața noastră este absorbit, până la urmă, de Banca Națională.Și, evident, BNM nu ia acești bani gratis. Banca Națională cumpără valuta respectivă de pe piață, în cadrul intervențiilor sale valutare. Și plătește pentru valută cu lei moldovenești. Sau, un alt mecanism, banii primiți de Guvernul Republicii Moldova. Guvernul nu poate utiliza în programele sale și în plățile sale valută. De aceea, când Guvernul primește un grant de la UE sau o finanțare de la FMI, banii ceia, valuta, vin la Banca Națională, iar Ministerul Finanțelor primește de la Bancă echivalentul în lei a sumei respective.La moment, valoarea rezervelor valutare constituie 3,9 miliarde dolari, ceea ce acoperă importurile Moldovei pe vreo 6 luni.Rezervele valutare și masa monetarăȘi aici ajungem la un alt aspect important. Formarea și evoluția rezervelor valutare este strâns legată de formarea și evoluția masei monetare din țară. Atunci când BNM cumpără valută și își mărește, astfel, rezervele valutare, ea emite lei (ca să cumpere valuta), și masa monetară în țară crește. Iar când Banca Națională vinde valută din rezervele sale (de exemplu, unei companii care urmează să-și achite importurile, dacă suma este mare și piața interbancară în ziua respectivă nu oferă suficiente mijloace, BNM va face o intervenție de vânzare a valutei, de altfel, cursul ar lua-o razna), ea o vinde contra leilor, și leii respectivi sunt sterilizați, scoși de pe piață. Când rezervele valutare scad, scade și masa monetară, suma de lei aflată în circulație.Eu mult timp m-am gândit ce analogie aș putea da. Imaginați-vă un local, care folosește drept mijloc de plată pe teritoriul lui doar niște fise. Un cazinou, de exemplu. Acum, evident, eu nu mă refer la leii moldovenești drept fise de cazinou, și nici la țară drept un cazinou, acesta e doar un exemplu care va ajuta să înțelegem mai bine funcționarea sistemului. La intrare în local, dacă vreți să faceți acolo careva tranzacții, va trebui să schimbați banii cu care ați venit pe fise ale cazinoului. Banii rămân la casieria de la intrare, iar când ieșiți, veți schimba fisele (mai multe sau mai puține ca atunci când ați venit) înapoi pe bani. Fisele în local nu apar din aer, ele sunt eliberate doar în schimbul banilor, și valoarea fiselor este acoperită de valoarea banilor din casierie. Dacă conducerea localului ar decide să dăruiască cuiva niște fise, fără a pune în casierie bani pentru ele, la închiderea localului cuiva nu-i vor ajunge bani să-și schimbe fisele, sau, dacă se vrea ca toți să primească ceva, va trebui fiecărui de plătit mai puțin decât valoarea inițială a fisei. Așa, un fel de inflație în lumea fiselor.Analogia, cred, este destul de evidentă și clară. Valuta nu are circulație pe teritoriul Moldovei, de aceea ea este lăsată la intrare în casierie - la Banca Națională. Iar în schimb, BNM eliberează mijloacele de plată valabile la noi - leii moldovenești, fisele din exemplul nostru. Suma fiselor eliberate este egală cu activele casieriei - cu banii lăsați la intrare. Astfel încât, dacă toți vizitatorii vor dori să plece, fiecare fisă să poată fi răscumpărată echitabil.Acum, într-o economie reală (ca și într-un cazinou bun, de altfel), activitatea economică nu încetează niciodată, nu vine un moment când toate fisele sunt răscumpărate, sau toți leii din economie sunt restituiți și schimbați înapoi pe valută. De altfel, activele băncii naționale sunt constituite nu doar din rezervele valutare, ele se formează, de exemplu, și din datoria statului față de Banca Națională (Asta e altă istorie, de altfel, fascinantă, când a fost pus în circulație leul moldovenesc, primii bani, Ministerul Finanțelor a emis valori mobiliare pentru acoperirea lor, și le-a transmis Băncii Naționale, în schimb la leii emiși de bancă. Astfel, primii lei aveau drept acoperire garanția Guvernului, banii au fost puși în circulație având drept suport veniturile fiscale viitoare. Poate voi scrie cândva despre aceasta.)Contabilitatea emiterii de baniEvidența emisiunii monetare, este, la fel, o chestie fascinantă și, în același timp, de o simplitate elegantă. Banca Națională vinde leii pe care-i emite, în schimbul la diverse active. Valută, de regulă, sau valori mobiliare de stat, sau același aur, de exemplu (plus, deja în economie mai există procesul multiplicării banilor din conturi prin credit, dar aceasta e o altă discuție). Dacă plasarea leilor se face la prețul corect al activelor primite pentru ei, BNM nu are nici profit, nici pierderi din această operațiune. În sens, dacă emite exact atâți lei cât costă activele cumpărate, pasivele băncii naționale (banii emiși) și activele ei (valuta sau valorile cumpărate) vor crește egal, și bilanțul ei crește fără a avea profituri sau pierderi. Iar când masa monetară este sterilizată, când BNM vinde din activele sale și răscumpără lei, iarăși, dacă aceasta se face la prețul de piață (de exemplu, la cursul oficial al valutei), atunci activele și pasivele se vor micșora proporțional, fără profituri sau pierderi.Dacă, însă, de exemplu, Guvernul ar reuși să convingă cumva BNM să emită niște bani pe care pur și simplu să-i transmită guvernului, aceasta ar fi o emisiune monetară neacoperită. Banii s-ar emite, dar în schimb BNM nu ar primi nimic. Această sumă ar merge în pierderile BNM, și i-ar micșora capitalul. Dacă capitalul băncii centrale cade sub o anumită limită, Guvernul trebuie să o recapitalizeze - să transmită niște active, niște valori mobiliare de stat. Acest mecanism automat descurajează emisiunea neacoperită de bani, și face pentru Stat neinteresantă încercarea de a porni tiparnița de bani fără a avea vreo acoperire pentru ei.Diferența între Ministerul finanțelor și Banca NaționalăMulți dintre noi uneori nu înțelegem până la capăt distincția între banii Statului, și banii emiși de BNM. Dacă Banca națională este națională, a Moldovei, de ce ea nu emite bani atunci când ei trebuiesc Moldovei? Cred că aici e bine să revenim iar la exemplul nostru cu cazinoul.Statul ar putea fi comparat în acest caz cu cazinoul în sine. El câștigă din urma activității vizitatorilor - din banii rămași la automate, sau din cazurile când la ruletă cade zero, sau din diferența între probabilitatea reală în zaruri și mizele oferite ce cazinou pentru combinațiile celea. Iarăși, repet, eu nu compar sistemul fiscal cu un joc de noroc, e doar o analogie bună fiindcă acolo circulă fise. Cazinoul nu-și ia direct fise din casierie, el le acumulează de la jucători, și apoi poate schimba fisele celea în bani la casierie. Dacă cazinoul pur și simplu va lua banii clienților din casierie, sau își va lua fise de acolo fără să plătească pentru ele - iarăși, ajungem în situația când fisele nu mai au acoperire și nu vor putea fi convertite în bani. Și în cazinoul cela va înceta să mai vină lumea, și vizitatorii lui permanenți vor fugi în alte cazinouri, care se țin de reguli.Statul nu poate pur și simplu să ceară să i se tipărească bani. Banii apar din activitățile economice, a populației și a companiilor, și o parte din ei ajung la Stat, la Ministerul finanțelor, în forma de diverse impozite și taxe și accize. Și iată banii ceia Statul, Ministerul finanțelor, și îi poate utiliza. Statul nu poate cheltui mai mult decât îi dăm noi, cetățenii. Și chiar și când se împrumută, el se împrumută din contul impozitelor noastre viitoare. (Aici, iarăși, ar fi loc pentru o discuție interesantă despre aceea că anume de aceasta Statul este responsabil în fața noastră, că funcționează pe banii noștri, și, în același timp, noi, dacă vrem ca el să poată funcționa și să avem un stat puternic, suntem responsabili în fața lui cu plata obligației noastre față de el. Dar asta altă dată.)Unde sunt păstrate rezervele valutareO temă aparte de discuții, care apare foarte des, este păstrarea rezervelor valutare. De ce ele sunt păstrate peste hotare, și nu lucrează pentru economia Moldovei?Prin însăși natura lor, rezervele celea sunt constituite din valută, și, după cum am mai spus, valutele nu pot servi drept mijloc de plată pe teritoriul Moldovei. Dar - valoarea valutei respective a fost achitată de BNM în lei, și leii emiși deja „lucrează“ pentru economia noastră.Rezervele valutare nu pot fi păstrate în Moldova (mă refer la sumele din conturi, nu numerarul de valută care circulă la noi, acela e un circuit separat). Și, gestiunea lor este una din activitățile importante ale Băncii centrale. O parte din ele este menținută în active foarte lichide (asta nu înseamnă ude), pentru a se putea reacționa rapid la orice evoluții ale pieței și necesități de plată. O parte sunt investite, în diferite valute, în diferite state, în diferite instrumente. Banca Națională urmărește, în primul rând, siguranța acestor plasări, dar și, eventual, profitabilitatea lor, când aceasta este posibil.Când sunt utilizate rezervele valutareÎn principiu, dacă activitatea economică este normală, existența rezervei valutare este doar o garanție de fond. Importantă, care însăși prin existența sa dă valoare monedei naționale. Dar ea poate deveni esențială și critică în perioadele de criză.În condiții normale, valuta intră și iese din țară. Exporturile, remitențele și finanțările străine sunt sursele de valută, și ea este folosită la importuri sau plata datoriilor scadente. Dar imaginați-vă că se petrece ceva urât, și exporturile și remitențele se vor diminua semnificativ sau vor înceta. O criză majoră în lume, sau, de exemplu, un război în regiune (tifu-tifu, ducă-se pe pustii). Dar, în același timp, noi suntem dependenți de multe categorii de import, de care nu ne putem dezice: energie electrică, gaz și carburanți, unele categorii de produse alimentare, toată tehnica, etc. Importurile vor trebui finanțate, și dacă valută pe piață nu va fi, aceasta se va face de BNM, prin intervenții valutare (cererea de valută va depăși oferta, BNM va vinde din rezerve, și va steriliza, respectiv, leii cumpărați în această operațiune). Ca să nu mergem departe, în luna noiembrie, când Moldovagaz a trebuit să achite gazul procurat la prețurile de piață din octombrie, BNM a fost nevoită să vândă 237 milioane de dolari din rezervele sale. Și, chiar dacă suma de 3,9 miliarde USD pare una mare, o situație internațională sau regională (sau internă) nefastă poate toca o parte mare din aceste rezerve destul de repede. Despre propunerea de a folosi rezervele valutareȘi acum, cireașa de pe tortul acestei postări, aceea de ce toți o citiți.Cu regularitate, în spațiul public apar chemări să utilizăm rezervele valutare pentru binele țării. De ce Banca Națională are miliarde de dolari, și nu se împarte cu noi, cu cetățenii statului. Ei bine, la moment, dacă ați ajuns cu lecturarea acestui text până aici, să știți că cunoașteți și înțelegeți economia chiar mai bine decât un oarecare fost președinte al țării, care nu înțelege chestiile elementare pe care voi deja le știți.În primul rând, rezerva valutară a fost procurată de BNM, ea nu a apărut din pod acolo. Fiecare persoană care a avut un dolar sau un euro, care a ajuns în sfârșit în rezerva valutară, a primit pentru valuta ceea lei moldovenești. Rezerva valutară nu este o sumă ruptă de economie, un sac de bani pe care stă așezat guvernatorul BNM. Rezerva valutară este contrapartea valutei naționale, acoperirea în baza căreia leii s-au emis. Fiecare dintre noi are deja la sine partea sa din rezervele valutare - echivalentul în lei a părții sale. Și oricine, în orice moment, își poate lua înapoi partea sa din rezerva valutară a țării - dând în schimb leii pe care-i deține. Țineți minte, legătura ceea între leii emiși și mărimea activelor de rezervă.Dar, să zicem că se adoptă o decizie radicală și tranșantă, prin care de la BNM se naționalizează o parte din rezervele acesteia. Eu nu-mi pot imagina cum anume aceasta ar putea să se facă fizic, dar să zicem.Întrebarea la care nu are răspuns nici un oarecare fost președinte al țării, și nici restul promotorilor acestei idei, este cum anume banii ceia urmează să ajungă în economie. „Aici sunt trei scenarii“©:- Să se folosească cumva direct valuta, care să fie distribuită (prin bugetul de stat, sau direct, populației). Pentru ca să putem folosi direct rezerva valutară, aici, în Moldova, ar urma să permitem achitarea pe teritoriul Moldovei cu valută. Aceasta ar distruge complet încrederea în leul moldovenesc, cultivată cu atâta greutate în ultimele trei decenii, și valoarea acestuia. Leul ar ajunge foarte repede pe roluri secundare, noi am pierde orice control asupra masei și politicii monetare, iar inflația, prețurile și fazele ciclului economic ar depinde întru totul de economiile străine, și nu am avea nici o influență asupra lor. Nu trebuie să uităm că valuta națională este un element important al suveranității unui stat, și asta nu sunt cuvinte frumoase, dar o realitate economică obiectivă. Dacă nu dorim să distrugem complet economia națională, această opțiune nu este aplicabilă. Ca efect colaterale aș menționa: devalorizarea continuă a leului, creșterea tuturor prețurilor de import, inflație (în lei), care, la rândul său, va accelera și mai mult fuga populației de la lei la alte valute. Și tot așa, în spirală.- Să se preia o parte de rezerve de către Stat, să zicem, și apoi ea să fie convertită în lei. Ar arăta cam așa - de la BNM sunt luați un miliard de dolari, și apoi Ministerul finanțelor aduce miliardul cela tot la BNM, să-l schimbe în lei. Fiindcă, cheltuielile bugetare se fac în lei. Aceasta înseamnă că miliardul luat de la BNM va revenit iar la BNM, și banca centrală va trebui încă o dată să emită lei pentru suma ceea. În circulație vor fi echivalentele în lei a două miliarde de dolari, dar ele vor fi acoperite doar de un miliard de dolari rezerve. Acești bani vor începe să ajungă în economie, prin cheltuieli și programe bugetare, și imediat se va resimți în prețuri. Să pompezi în economie un 18 miliarde de lei e un șoc foarte puternic, aceasta va fi însoțit de inflație puternică și devalorizarea leului. Dar asta încă nu e tot. O parte mare din banii ceia vor merge la importuri, fie direct din buget, fie deja când banii vor ajunge la cetățeni. Și, datorită devalorizării leului, lumea se va grăbi să scape de el, cumpărând valută. Așa că, foarte repede, o cotă foarte mare din acele 18 miliarde va ajunge să fie convertită înapoi în valută. Și, știți ce? Rezerve doar nu sunt suficiente pentru toți leii! S-au emis lei ca pentru 2 miliarde de dolari, dar în realitate în rezerve e doar un miliard. Devalorizarea leului se accelerează, prețurile de import cresc, vine un nou val de inflație primară de la importuri și apoi, secundară, de la creșterea generalizată a costurilor în toată economia. Peste jumătate de an un fost președinte se târăște în genunchi pe pavajul colțuros dintre Ministerul finanțelor și Banca Națională, presărându-și cenușă în cap și cu niște lei în mâini, și tot exclamă: „Da nu-ni mai trebu, luaț rezerva înapoi, faceți tot cum era mai înainte…“- Pur și simplu BNM este forțată să plaseze lei pe suma echivalentă a unei părți din rezerva sa valutară. Să plasezi azi în circulație 18 miliarde lei, fără acoperire. Un exemplu ușor de imaginat pentru toți al efectelor este să luați un pahar cu gaz lampant,  și să-l turnați peste un foc de tabără. Dar să o faceți, vă rog, cumva de la distanță. Explozia va fi luminoasă și călduroasă, de foarte scurtă durată, iar apoi veți avea de strâns de prin toată poienița tăciunii și vreascurile arzânde ce au zburat din foc și să încercați să faceți focul iar să ardă. Păi iată, focul de tabără e economia națională. Creșterea momentană a consumului, fiecare-și ia câte un televizor, prețurile cresc fulgerător, importurile cresc până la Lună, balanța comercială din deficitară devine super-deficitară, leul se depreciază la fel de fulgerător, și începând de luna următoare - toți vom avea de trăit cu veniturile anterioare dar cu prețurile noi, iar leul depreciat tot va adăuga și va adăuga valuri noi de inflație, Guvernul va avea de făcut indexări la salarii și pensii și banii pentru indexările celea tot din impozitele noastre vin, sau sunt redirecționate de la școli și drumuri. Și, oricare ar fi calea aleasă, în bilanțul BNM va apărea o gaură de, să zicem, un miliard de dolari, sau cât acolo din rezerve s-ar lua. Și gaura ceea, dacă țineți minte, trebuie acoperită de Ministerul Finanțelor. Care iar va fi obligat să emită niște obligațiuni de stat, și pe care noi toți va trebui să le plătim următorii 25 de ani. Fiindcă noi spunem, „banii statului“, dar în realitate aceștia-s banii plătiți pe impozite și taxe de mine și de dumneavoastră.Revenind la analogia noastră cu cazinoul și fisele, situația comparabilă ar fi următoarea. Lumea din cazinou face acolo o mică revoluție, încuie într-un closet administrația și paza localului, și votează să preia controlul asupra banilor din casieria cazinoului. Cumva. Sau să-și împartă mai multe fise, sau să ia chiar bani din casierie. Oricum ar fi, situația va fi următoarea: mai multe fise, tot atâția bani pentru acoperire, sau, tot atâtea fise, dar mai puțini bani pentru acoperire. Oricum ar fi, valoarea fiselor celea va cădea. Și țineți minte, fisele sunt analogia pentru leul moldovenesc.ConcluziaConcluzia generală, cumva intuitivă, este că banii nu pot să apară din aer. Mai precis, valoarea nu poate să apară din aer. Iar dacă niște bani vor fi tipăriți pe loc gol, fără un suport economic, ei nu vor avea nici o valoare. Dacă așa bani sunt tipăriți și aruncați în circuitul economic, ei se amestecă cu restul banilor, și diluează valoarea lor pentru toți.Această încercare, de a mai folosi o dată rezervele valutare pentru a crea valoare, deși valoarea lor deja este în economie, îmi amintește de încercările unor inventatori de a crea un perpetuum mobile, un motor veșnic. Cineva care a studiat și a înțeles primul și al doilea principii ale termodinamicii, pur și simplu acceptă că aceasta este o lege a naturii, că energia nu poate apărea de nicăieri, și gata, merg mai departe. Dar niște repetenți la fizică, sau cineva care refuză să creadă niște principii fundamentale de funcționare a lumii, pot încerca iar și iar și iar să creeze un motor care va face energie din nimic.Și, la fel e și ideea de utilizare a rezervelor valutare. Unica deosebire - eșecul unui inventator de perpetuum mobile e doar eșecul lui personal. Pe când experimentele cu crearea valorii economice pe loc gol, la nivel de țară, afectează toată țara. Și aceasta deja nu mai e glumă, și desigur aici nu mai este loc pentru repetenții care nu pot înțelege niște principii naturale și fundamentale ale economiei.

Deja de mult timp mă preocupă eterna întrebare a rupturii culturale între generații. Care ruptură? Acea care trece între privitul televizorului și privitul canalelor de pe youtube. Între cititul ziarelor și urmărirea noutăților de pe facebook. Între delectarea cu o revistă coloră cu poze, și derulatul imaginilor de pe instagram. Între mersul la bibliotecă, și descărcatul unei cărți de pe internet. Între scrisul caligrafic și rapid de mână, și tapatul rapid pe ecran senzorial. Între pauzele penibile în comunicare, când stați acum 20 de ani cu cineva la masă, și la fel de penibilul stat cu nasul în telefoane a tuturor celor prezenți azi. Între Enciclopedia Britannica și Wikipedia. Cred că ați înțeles la ce ruptură mă refer. De ce eterna? Fiindcă, dacă și este un lucru constant în istorie, asta e repetitiva lamentare a bătrânilor că tinerii nu mai sunt ca pe timpul lor, că moravurile au decăzut și că nu-i clar încotro se îndreaptă lumea. De la titanomahia din mitologia Greciei antice, și terminând cu generațiile romanilor dinaintea războiului civil, toate au același refren. Care deloc nu se deosebește de aceea ce aud azi toți tinerii, și ce spun azi toți acei în vârstă. Însă astăzi, la eterna irascibilitate și bombăneală a bătrânilor, se mai adaugă un factor nou, și anume evoluția tehnologică tot mai accelerată. Astfel, la veșnicii factori care cauzau această ruptură între generații - moda, interesele, slang-urile, uneori evoluțiile sociale sau morale - se mai adaugă ceva nou, ce are un impact tot mai mare. Nu vreau să teoretizez despre impactul tehnologiilor asupra generațiilor, și nici să listez generațiile și caracteristicile lor, este scris foarte mult la aceste teme. Vreau să povestesc altceva.Este o expresie, la care țin foarte mult: când doi se ceartă, când doi nu se înțeleg, totdeauna este vinovat acel mai deștept, mai înțelept. Păi iată, stimați colegi de generație. Cum credeți, cine-i vinovat de aceea că o parte mare din cultura la care noi ținem nu este acceptată de tânăra generație, în forma în care noi încercăm să o transmitem? Nu e vina tinerilor că nu le este interesantă cultura mai veche, în forma în care noi încercăm să o transmitem. Cărțile mari și groase care necesită câteva săptămâni de lectură, câteva ore zilnic. Spectacole, contextul cultural al cărora este demult pierdut. Filmele vechi și sublime, care însă au devenit baza și inspirația la atâtea filme noi de atunci, încât nu mai lasă loc de surpriză și de noutate. Lor le plac Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael, dar nu aceia la care v-ați gândit voi. Și da, se pare că o parte mare din profunzimea și vastitatea culturii la care noi ținem este pierdută pentru ei. Dar știți, asta nu e vina lor. Nu e datoria lor să încerce să ne înțeleagă și să învețe ce noi încercăm să le dăm drept o curiculă obligatorie. Ei nu ne sunt datori cu nimic. Asta noi, dacă vrem să ajungem la ei, trebuie să coborâm din turnurile noastre de fildeș, să încercăm să-i înțelegem, să încercăm să adaptăm aceea ce considerăm valoros din cultura noastră suporturilor și formelor obișnuite pentru copii de azi. Fiindcă nu mai suntem noi așa de deștepți, dacă nu ne vom da seama cum să o facem, și nu mai suntem noi așa de înțelepți dacă nu vom înțelege de ce aceasta este important. Nu că aș fi eu un etalon de inteligență și înțelepciune, dar totdeauna m-a fascinat acest punct de inflexiune între generații. Cum să reușești să transmiți mesajul vechi în forme și pe suporturi noi. Asta doar este atât de captivant și interesant, o adevărată provocare intelectuală, un proces în care permanent înveți ceva nou și nu-ți permiți să împietrești în trecut. Ca, de exemplu, Lăpușneanu pe Twitter: http://natangarstea.blogspot.com/2010/08/istorii-povestite-pe-twitter-alexandru.html Sau, secretul unei postări virale, pe exemplu lui Martin Luther: http://natangarstea.blogspot.com/2017/06/despre-postari-virale.html Haideți să coborâm din turnurile de fildeș, haideți să nu mai fim condescendenți față de cultura generației tinere. Fiindcă, ne place nouă sau nu, aceasta va fi cultura principală, main-stream peste 20 de ani. Trenul merge înainte, și dacă vrem să lăsăm în acest tren ceva ce considerăm valoros, noi trebuie să alergăm după el, nu să așteptăm să mai vină el la stația noastră. El a trecut demult de stația noastră, și va merge tot înainte. Dar dacă nu, tot la ce se va rezuma schimbul cultural cu generația tânără va fi că ei ne vor asculta lamentările și apostrofările, mai mult sau mai puțin amabil, și vor spune, sau se vor gândi: „Ok, boomer!”

Timpurile în care noi trăim sunt în multe sensuri timpuri ale schimbărilor. Dar una din schimbările fundamentale care are loc acum în lume și care s-ar putea să ne schimbe pe noi, omenirea (nu tehnologiile, nu lumea din jur, dar anume pe noi), ține de educație și atitudinea față de copii. Există așa o știință, psihoistoria (da, da, știu, fanii lui Asimov acum zâmbesc). Adepții ei analizează mersul istoriei dintr-o perspectivă psihologică. Astfel, ei susțin, printer altele, că tot așa cum concepțiile, modul de a fi și viața unei persoane sunt afectate de trăirile sale din copilărie și de aceea cum a fost crescut, la fel și aceea cum este o țară depinde de practicile generale a educației din țara respectivă. De aceea cum sunt crescuți oamenii dintr-un grup, depinde cum se va comporta grupul pe ansamblu. Și aceasta are sens, nu? Oare aceea că orașul Sparta a fost o putere militară atât de unicală în istorie, nu se datorează modului unical (de crud) în care erau crescuți copii acolo? De pildă, faptului că pruncii care păreau nesănătoși erau aruncați de pe un munte, iar băieții de la șapte ani erau înrolați în sistemul lor de pregătire, agoge, unde li se dădea câte o singură haină nouă o dată pe an, nu erau niciodată hrăniți suficient (și erau încurajați să fure mâncare, dar dacă erau prinși când furau - erau pedepsiți foarte sever), și, desigur, în fiecare zi iar și iar și iar se antrenau în mânuirea armelor și lupte. La fel cum o persoană cu o traumă psihologică în copilărie, poate avea toată viața pe urmă probleme din cauza traumei, o națiune compusă dintr-o generație de oameni cu traume în copilărie, nu va avea oare sindromul obsesiv-compulsiv la nivel de țară? Și în altă ordine de idei, cum se vor purta persoanele care au fost educate în violență sau lipsă de atenție și afecțiune? Ce fel de decizii vor lua când vor fi la putere? Ce legi vor adopta și ce relații vor promova în societate? Și cum, la rândul lor, își vor educa proprii copii? Acum, atitudinea față de copii de-a lungul istoriei a fost pur și simplu oribilă. Și nu, nu mă refer la bătutul cu cureaua la fund sau pus în colț. Vorbesc de chestii chair oribile. Și putem distinge câte etape a evoluței acestei oribilități. Infanticidul - nouă ne pare ceva sălbatic, dar dacă e să luăm toată istoria omenirii, de la apariția Homo Sapiens până azi, infanticidul a încetat să fie o practică răspândită doar mai ieri... câteva secole în urmă. Chiar și azi, când aceasta este considerată a crimă oribilă și există atâtea modalități de a evita aceasta, auzim uneori știri despre bebeluși nedoriți uciși după naștere. Dar imaginați-vă acum cinci secole, când nu exista contracepție, când în casă deja mai alergau vreo 8-9 copii, și când fiecare fărâmă de mâncare era numărată și împărțită, cât de des infanticidul era văzut ca o soluție? (există descrieri a orașelor medievale din timpul cela, în care naratorii povestesc despre bebelușii aruncați sau abandonați pe străzili ca despre ceva obișnuit și normal). Doar citiți aceasta: https://en.wikipedia.org/wiki/Infanticide Doar pe la finele evului mediu, infanticidul a fost înlocuit (în mare parte) cu abandonarea copiilor - bisericile și mănăstirile au preluat funcția de îngrijire a copiilor, și a devenit o normă ei să fie lăsați la ușa bisericii. Așa au apărut primele orfelinate. Prin secolul XII apar primele „instrucțiuni de utilizare” referitoare la copii, primele încercări de a sistematiza viziunile timpului despre cum ei trebuie crescuți și educați. Atitudinea generală era că ei sunt niște animăluțe necontrolabile care trebuiesc învățațe, prin disciplină și bătaie, să se poarte adecvat. Dar conexiunea pe care noi o știm între părinți și copii încă nu exista. Știu că nouă ne pare că relațiile părinte-copil sunt ceva natural, la nivel de instincte, și nu se schimbă. Dar în realitate, acum câteva secole o conexiune părinte-copil cum știm noi era mai degrabă o excepție, și nu regula. Poate din cauza că iarăși, fiecare se poartă cu copiii așa cum s-au purtat cu el părinții lui și cum a văzut el acasă... și această inerție socială se schimbă foarte greu. Deseori copii (în familiile care-și puteau aceasta permite) erau dați la doică, sau la creștere și îngrijire cuiva care ar avea grijă de ei, și reveneau în familie doar când creșteau mai mari. Una din explicații a acestei distanțări este și mortalitatea foarte înaltă a copiilor (din 8-10 copii, ajungeau vii să-și facă familie unul-doi). Imaginați-vă prin ce-ar trece părinții care s-ar atașa cum o facem noi azi față de copilașii lor, pierzând 8 din 10 copii. Așa că această distanțare pare a fi un mecanism psihologic de protecție. Ați observat că zilele când în copilărie ni se întâmpla să ne doară ceva ne rămân în amintire? Când ne-am lovit tare, când ne-am fracturat o mână - niște insulițe izolate de amintiri, chiar și din cea mai fragădă copilărie, când în rest nu prea ținem minte nimic. Păi iată, acest fenomen era cunoscut de foarte demult, și era pe deplin utilizat în scopuri didactice. Când se întâmpla ceva ce părinții vroiau ca copii lor să țină minte, imediat după eveniment părinții le trăgeau copiilor o bătaie soră cu moartea. De pildă, o execuție publică. (Aceasta în genere e temă aparte de discuții, execuțiile erau considerate foarte bune pentru educarea tinerei generații, să vadă ce se petrece dacă nu ești cuminte, la execuție venea tot orașul, toate familiile cu copilașii lor, cumpărau popcorn sau ce echivalent aveau ei atunci, și priveau cu toții decapitarea sau spânzurarea sau ce mai era acolo. Imaginați-vă azi să vă duceți copilașul de 5-6-9-11 ani la o execuție publică. Imaginați-vă să mergeți voi la una...) Și imediat după execuție, bam, bătaia, acolo pe loc, să nu uite nimic. Așa, ca copiii să țină minte ziua ceea. Doar în secolul XVIII apare un stil cât de cât familiar nouă de creștere a copiilor - mamele își savurează maternitatea, tații încearcă să participe la creșterea copiilor. Dar, desigur, aceasta nu anulează pedepsele fizice și de alte tipuri. Și doar începând cu mijlocul secolului XX, a apărut concepția copilului care are drepturi egale cu noi, și a părintelui care e prieten și ajutor. Și a apărut ideea de neconceput până acum, că copiii nu trebuiesc bătuți. Dar iarăși, nu în toată lumea, nu la toate popoarele, nu în toate păturile populației. La moment e doar o fărâmă micuță din toată omenirea... vorbesc de tendința generală. Însă... e pirma dată când cresc niște generații de copii care nu au fost bătuți. Care au fost respectați ca persoane de mici, care au fost învățați să aibă propria opinie și să ceară explicații, pentru care nu e suficient argumentul „fiindcă eu am spus așa”. Îmi dau seama, pentru foarte mulți de modă veche, educați altfel, această generație poate părea prea „moale” și prea „alintată”, dar - e prima dată când crește o generație care a fost educată fără violență, și poate, poate, ea nu va dori să transmită violența mai departe? Poate aceasta este șansa noastră să devenim mai buni? Nu în tehnologii, nu în putere de a schimba lumea, dar anume noi, ca omenire.

Foarte mulți blogeri începători se întreabă cum să scrie cu adevărat viral. Așa, că să faci o postare și ea să fie sharuită de toată lumea, și discutată, și să aducă multe vizualizări și la postările viitoare. Voi explica secretele pe exemplul unei dintre primele postări cu adevărat virale. Postarea se numește "Cele 95 de teze". Autorul lor este Martin Luther (nu, nu King). El le-a publicat direct pe wall-ul (le-a bătut pe ușa) Bisericii tuturor sfinților din Wittenberg pe 31 octombrie 1517. Care sunt concluziile care trebuiesc trase din exemplul lui Luther? 1. Scrieți despre chestii și probleme pe care le cunosc și le resimt toți (la el - problemele bisericii catolice din timpul cela și vânzarea contra bani a eliberării de păcate). 2. Scrieți idei proprii, nu faceți copy/paste din alte surse. 3. Scrieți ceva ce înțelegeți și vă preocupă. Scrieți aceea în ce credeți cu adevărat (Luther era teolog și îl durea mult situația bisericii). 4. Propuneți soluții. 5. Nu contează atât de mult hostingul, domeniul său designul (mai ales dacă vă așteptați la multe preluări), toate acestea sunt secundare față de conținut. Luther în genere s-a folosit de o tablă de anunțuri de pe un hosting public. 6. Mențineți ideile simple, scrieți clar și scurt - din cele 95 de teze, doar teza 82 era din două propoziții, restul - câte una. 7. Încercați să vă asigurați că postarea va fi preluată de cel puțin una-două surse care o vor difuza mai departe - Luther a trimis textul tezelor episcopului de Mainz, versiune care a fost sharuită în câteva sute de copii. 8. Asigurați-vă că aveți resurse și acoperire suficiente ca să faceți față unui eventual atac DDOS sau a unei invazii a trollilor-oponenți. Luther s-a putut ascunde inițial de furia bisericii în castelul Wartburg, sub protecția principelui Frederic III, dacă nu era aceasta, ar fi fost ars pe rug. 9. Fiți gata să răspundeți la comentariile la prima publicație (pentru a clarifica poziția, a arăta temeinicia ei și a menține interesul cititorilor) și să publicați materiale conexe (pentru a extinde ariile de interes) - tezele au fost urmate de disputele teologice cu Titzel, curia papală și alți teologi, și de traducerea în limba vernaculară a Bibliei (asta doar în prima etapă). 10. Nu este posibil toată lumea să vă iubească. Mai mult decât atât, cu cât mai importantă și semnificativă va fi postarea, cu atât mai mulți oponenți și dușmani veți capătă. Fiți gata pentru critică (îndreptățită și mai puțin) și pentru atacuri la persoană. Luați aceea ce e constructiv din critică, restul ignorați sau răspundeți, după caz. 11. Dacă postarea voastră va deveni cu adevărat virală, și a fost tirajată suficient de mult, pregătiți-vă pentru aceea că ea va deveni un mem și o referință culturală (mem nu în sens de desen hazliu pe internet, ci în sensul introdus de Dawkins în 1976). Iar aceasta înseamnă că veți pierde în mare măsură controlul și influența asupra ei, ea va căpăta diverse interpretări și continuări, uneori neașteptate pentru voi. Nu ezitați să vă disimilați de acelea care nu vă reprezintă sau schimbă ideea inițială (cum a făcut-o Luther cu anabaptiștii, de exemplu). Vedeți, rețeta unei postări virale e foarte simplă. Urmând-o, Luther a devenit cu adevărat viral. După ce el a postat articolul său pe wall (bine, pe ușă), în ultima zi a lui octombrie 1517, în câteva săptămâni tezele erau publicate în câteva sute de exemplare în toată Germania. Datorită unei invenții recente (tiparnița, 1440), multiplicarea și distribuirea erau destul de simple. Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, răspândirea ideilor lui Luther chiar era virală… o infecție, un virus care se împrăștia prin tot nordul Europei, sărind de la un oraș la altul. Azi denominațiilor protestante, care au apărut datorită ideilor lui Luther, le aparțin cca. 900 milioane de oameni (37% din toți creștinii). Evident că o postare atât de importantă a stârnit multe dispute, și chiar un “Holy war” între adepții și oponenții săi. A, stați că aici Holy war trebuie scris fără ghilimele… chiar au fost războaie religioase. Succese cu postările voastre. Scrieți-le așa ca să nu mai fie loc de interpretări și replici… cum s-ar spune, “nail it”…

Haideți să vorbim puțin despre satele noastre. Noi avem în Moldova 1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi) Conform recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13 sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):

Cel mai mare număr de localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori (peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000 și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret), numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și mai mult. Forma și structura satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am fost o gubernie rusă, cu feudalismul și relațiile lor sociale înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment. Deci, noi avem o structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame. 1. Împărțirea pe populație urbană și rurală în Europa:

Deci, Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele europene. 2. Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe cap de locuitor.

În această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele). 3. Care ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării? Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum arată productivitatea muncii la noi: Ramura economiei Angajați, mii PIB, mii lei Productivitatea muncii, lei/locuitor Agricultură 381,9 14 881 263 38 966,39 Producție 148,3 17 194 137 115 941,58 Servicii 331,3 71 386 802 215 474,80 Total 861,5 103 462 202 120 095,42 În mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în agricultură. Concluzia spre care vreau să vă duc este următoarea: noi suntem cei mai săraci din Europa fiindcă aveam cea mai mare pondere a populației rurale din Europa. Iar agricultura are cea mai mică productivitate din toate ramurile economiei. Noi avem prea multă lume la sate. Și prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri. Datorită faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări, avem: -        Suprafețele agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor, mâine îl vor da altuia). -        Lumea de la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios). -        Accesul la serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii de lumea din sat). -        Nivelul învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru aceasta. Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară. Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea: -        Trecerea populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei noastre (cu tot ce urmează din asta); -        Crearea condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară, cu creșterea productivității muncii în agricultură; -        Scăderea costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut, conducte de gaz, primării, școli și spitale; -        Creșterea calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare, evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii vor trăi mai bine; -        Creșterea nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație. Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți negative. Printre ele voi menționa: -        Satele sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate. -        Presiunea enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi. -        Evident, va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când se mută, își ia satul său cu sine (nu o spun cu rău, fiecare mod de viață își are tradițiile sale și necesitățile sale, în ograda de acasă e ok să arunci cojile de răsărită pe pământ sau chiar pe cărărușă, fiindcă pe urmă tot tu mături acolo; în oraș deja nu e ok să scuipi cojile pe jos, fiindcă nu mai e ograda ta și la sigur nu revii acolo să mături). Și doar în a doua – a treia generație adaptarea devine deplină. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina. Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele. Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum trebuie să dispară.

Ieri l-am întâlnit pe stradă pe Aurel. Adică, el m-a văzut, m-a recunoscut și m-a oprit, dacă nu - aș fi trecut pe alături fără a-l cunoaște. Eu am avut o copilărie foarte și foarte interesantă și fericită. Părinții mei au fost totdeauna alături să-mi alimenteze curiozitatea, fanteziile și aspirațiile. Totdeauna au avut timp pentru interminabilele mele întrebări, totdeauna eu fost profund interesați de preocupările mele și totdeauna au susținut interesele mele. Pe la 6 ani, venind odată acasă într-o noapte târzie și limpede, tăticu mi-a povestit pe drum despre cerul înstelat. Pentru mine a fost o revelație, o adevărată revelație. Stele, planete, constelații, galaxii… și tot asta deasupra capului, trebuie doar să ridici privirea pentru a le vedea. Tăticu mi-a povestit foarte pasionat despre toate acestea, și a reușit să mă molipsească și pe mine. Seara ceea mi-a marcat pe mulți ani înainte interesele (cosmos, astronomie, cosmonautică și aviație, fizică, literatură științifică, cărți despre călătorii și literatura SF). Ținând cont de aceea că interesul meu pentru astronomie persista, iar locul de trai era prielnic (la marginea Durleștiului, pe vârf de deal, fără multă iluminație în jur), am decis să facem un telescop. Unul de acela serios, newtonian, cu oglindă concavă. Pentru context: asta avea loc prin 1985. În plină Uniune Sovietică. Când pentru a cumpăra 500 grame de salam Doktorskii, trebuia să stai trei ore la coadă. Nici nu așa. Atunci, lumea când vedea o coadă, deodată ocupau rând, și doar după aceasta începea să se intereseze ce se vinde acolo. Iar deseori nici nu se vindea încă nimic, doar se zvonea că o să apară ceva… Deci, cea mai complicată și fină parte a telescopului newtonian este oglinda concavă. Dați să vă povestesc cum ea se face (dacă vă plictisiți, săriți deodată după lista numerotată).

1. Mai întâi, trebuia de tăiat o bucată circulară de sticlă de diametrul viitoarei oglinzi. Sticlă groasă, de vreo 2 cm grosime. Diametrul oglinzii noastre a fost dictat de diametrul capacului metalic al unui ceainic vechi. În marginea de jos a capacului am făcut niște zimți, iar prin urechiușa capacului am trecut un lemn, ca mâner. Pe sticlă am turnat apă cu substanță abrazivă, și am început să rotim capacul ceainicului într-o parte - în alta. Astfel, în vreo două seri, am reușit să tăiem un cerc de sticlă, cu diametrul de vreo 20 cm.

2. După aceasta urma de făcut concavitatea din sticlă, și de șlefuit sticla pentru a o transforma apoi în oglindă. Pentru a crea concavitatea, trebuie de făcut un dispozitiv pentru șlefuit, care să reflecte “în oglindă” concavitatea oglinzii (să fie convex cu aceeași curbură). L-am făcut cu clei epoxidic pe o bază de lemn, într-o formă. Să fi văzut cum noi măsuram gradul de curbură a formei… cred că ne-a luat vreo săptămână să obținem ce ne trebuia. 3. După aceasta cu ferestrăul pentru metal am tăiat în dispozitivul nostru pentru șlefuit o rețea de adâncituri, în care urma să nimerească substanța abrazivă. 4. Una din cele mai interesante părți - trebuia să obținem diferite fracțiuni de abraziv, de la fin la cel mai fin cu putință. Deci, cum asta se face. Am luat două tuburi de sticlă, fiecare cu înălțimea de un metru. Am însemnat pe fiecare din ele 10 părți, câte 10 cm. Apoi am luat cea mai fină hârtie abrazivă existentă în vânzare (mărimea 0), și am fiert mai multe foi într-o cratiță. Astfel, substanța abrazivă s-a desprins de hârtie și a rămas în apă. Am turnat apa în primul tub de sticlă. Peste câteva ore suspensia de abraziv din apă s-a stratificat - mai jos în apă erau particulele mai mari, iar sus - mai mici. Am separat fiecare din 10 centimetri de apă în vase aparte, iar cele mai de sus, le-am diluat cu apă și le-am turnat în al doilea tub, pentru a le mai împărți odată în 10 fracțiuni, și mai fine. După separarea fracțiunilor de abraziv, apa cu fiecare din ele a fost fiartă până la evaporare, și am primit 20 de grămăjoare de praf, fiecare tot mai fină și mai fină (ultimele practic nu erau vizibile cu ochiul liber). 5. A urmat șlefuitul sticlei, când foloseam apă, abrazivul și dispozitivul pentru șlefuit pregătit anterior. La început foloseam cele mai mari fracții de abraziv, care tăia ușor sticla, dar lăsa zgârieturi adânci. Apoi foloseam pe rând fracțiuni tot mai mărunte și mai mărunte de abraziv, obținând o șlefuire tot mai fină. Până la urmă, o parte a sticlei a devenit convexă, netedă și mată. Mai departe urmau următoarele etape:

6. Amalgamarea sticlei (acoperirea ei cu amalgam, și transformarea în oglindă propriu-zisă, vedeți imaginea și observați concavitatea); 7. Pregătirea ocularului (cu lentile aflate în vânzare sau de la binocluri aflate în vânzare); 8. Pregătirea tubusului, instalarea oglinzii convexe, a oglinzii simple și a ocularului (chestie tehnică). Noi ne-am oprit la faza cu amalgamatul oglinzii. S-a dovedit că pentru a face așa ceva fabricii de oglinzi de la noi (actuala “Oglindire”) îi trebuia inclusiv o permisiune specială de la KGB. Iar tăticu, după ce împreună cu alți câțiva prieteni la 15 iunie 1979 au fost pe Aleea clasicilor cu lumânări și flori la bustul lui Eminescu, pentru a face o mică ceremonie de comemorare a 90 de ani de la moartea acestuia (asta e o istorie aparte), era inclus în listele de persoane ce nu inspiră încredere la KGB. Așa că noi niciodată nu am obținut această permisiune, iar tăticu nici nu a încercat să facă asta cumva… neoficial. Deși nu am reușit să ducem la bun sfârșit construirea telescopului, imaginați-vă ce efect aceasta a avut asupra mea - am văzut cum cu mâinile proprii poți face din aceea ce ai la îndemână chestii foarte și foarte complexe. Și imaginați-vă cât de inspirat eram pe parcursul acelor câteva luni cât am lucrat la el (și da, copiii de azi sunt sărăciți de aceea că telescoape bune și puternice se vând în magazin - probabil, părinții le cumpără, ei se joacă cu ele câteva săptămână, și le abandonează împreună cu alte jucării care i-au plictisit). În fine. În perioada ceea (era vara) umblasem la școală la un fel de tabără, și acolo și făcusem cunoștință cu Aurel. El era cu vreo doi ani mai mare, dar în pofida diferenței de vârstă l-am molipsit și pe el cu dorința de a privi cerul înstelat prin telescop (apropo, deseori mi se primea să inspir colegii la diverse aventuri neobișnuite, nu că aș fi eu mare lider, pur și simplu de obicei citeam și știam mult mai mult ca ei și deseori ideile mele le păreau lor wow… de pildă, la grădiniță după ce citisem cartea “Neștiilă pe lună”, toată grupa noastră timp de două zile săpase în cutia cu nisip o groapă de vre-un metru (trecând cu mult sub nisip) care urma să fie cosmodrom). Craterele de pe Lună, canalele de pe Marte, Jupiter cu pata lui și sateliții săi, inelele Saturnului… Cerul era plin de mistere și minuni ce ne așteptau. Aurel era atât de entuziasmat, încât de câteva ori m-a convins să-l iau și pe el serile la noi acasă, să asiste și chiar să participe la lucrările de pregătire a telescopului. În fine. Vara a trecut, școala ne-a despărțit pe noi cu Aurel (doi ani diferență e o barieră de neocolit pe coridoarele școlii, l-ar fi râs colegii că se joacă cu picii). Cererea pentru a primi permisiunea să amalgamăm oglinda așa și a rămas îngropată prin birourile KGB-ului, viața a mers înainte, s-a început Perestroika, eu am urcat în pod sticla pentru oglinda telescopului și am coborât în schimb de acolo lăzile secrete ale lui tăticu cu literatură fotocopiată în limba română (cu grafie latină). Ieri l-am întâlnit în oraș pe Aurel. M-a recunoscut, mi-a amintit cine e (deodată îmi aminteam foarte vag), am mai vorbit despre viață oleacă. El recent a ieșit din pușcărie, unde a stat mult, aproape 10 ani (nu prea contează pentru ce). Are niște surse de venit, dar caută de lucru, se gândește să plece peste hotare. M-a întrebat dacă țin minte cum făceam cu tăticu telescopul să ne uităm la stele. Nu i-am spus că tăticu a murit, avea să se indispună. Mai ales după ce mi-a povestit mai departe. Toți acești ani de pușcărie el nopțile când avea ocazia (am înțeles că putea să se înțeleagă să-i dea drumu în curte noaptea) privea stelele. Își amintea constelațiile de care ne povestea atunci tăticu, încerca să înțelegea care e Marte și care - Antares, explica coleglor că Luceafărul de seară și Luceafărul de dimineață e același Venus. Și își amintea cu căldură despre marea aventură din viața lui - construitul telescopului. Fiind la pușcărie și-a promis că atunci când va ieși și va avea ceva bani, numaidecât o să-și cumpere un telescop puternic și bun, să poată vedea totul. Acum adună bani, mi-a spus că în câteva luni o să poată să-și realizeze visul.

Ajutați-mă, vă rog, să aleg din aceste întrebări trei cele mai bune, pentru concursul "Întrebarea anului" de la CUC. 1. Ei toți au ocupații. Primul, numit și sinistru, este de obicei un jucător hazardat sau un alt marginal al societății. Următorul e din garda orășenească. Al treilea este un scrib. Următorul - un negociant, urmat de doctor. Apoi urmează un clerc, apoi un fierar, și ultimul este un fermier. Nu vă spun care dintre ei în fața cui stă, numiți-i pe ei cu numele lor generic. Răspuns: Pioni Comentariu: Primul era sinistru, în latină - cel din stânga. Gardianul era în fața cavalerului care l-a antrenat, scribul în fața arhiepiscopului (nebunului) pentru care lucra. În fața regelui era negociantul, în fața reginei - doctorul. În fața altui episcop era clercul, în fața celui de-al doilea cavaler - fierarul, iar în fața castelului (turnului) unde el lucra - țăranul. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Pawn_(chess)#History 2. În cele mai vechi legende despre el, care par mult mai realiste, se spune că el a inventat pânzele, pe care le-a instalat pe navele cu care a fugit. Iar accidentul binecunoscut a fost din cauza vântului foarte puternic care se ridicase. Cine este el? Răspuns: Daedal Comentariu: În legende, lui Deadal îi sunt atribuite foarte multe invenții, printre care și crearea pânzelor și catargelor pentru nave. Până la el, pentru deplasare erau utilizate doar vâslele. Astfel, unele legende spun că el a scăpat de pe Creta pe o navă cu pânze. Din cauza vântului puternic Icar a piercut controlul navei sale și a naufragiat pe stânci. Sursa: Igor Mojeiko, ”Tainele lumii antice” 3. Unele acțiuni și obiceiuri, care s-ar părea că sunt elementare și evidente, în realitate suferă schimbări de-a lungul timpului. Uneori din motive de eficiență, alteori, de exemplu, sub presiunea modificării la aceea, ce este și ce nu este acceptabil în public. Azi majoritatea dintre noi facem Aceasta într-o manieră secvențială, înlăturând reziduurile pe măsura apariției lor. Anterior, însă, acțiunea se făcea cu totul diferit. Astfel, cum descrie Gib Mihăescu în una din cărțile sale despre Chișinăul interbelic, reziduurile erau doar împinse afară, dar nu și înlăturate de acolo, acumulându-se la ieșire într-o fășie dezgustătoare atâta timp cât aceasta era posibil, fiind ulterior înlăturate printr-o mișcare a mânii. Faptul că această tehnică era larg practicată pe vremuri la noi este confirmată de și aceea că cunoscuta autorului întrebării, mătușa Olimpiada, care are peste 100 de ani, utilizează exact aceeași tehnică de a face aceasta. Dar ce am înlocuit prin “a face aceasta"? Răspuns: a mânca semințe de floarea-soarelui, a înlătura cojile de floarea-soarelui. Se acceptă după sens. Comentariu: După cum descrie Mihăescu, dar după cum s-a convins și autorul întrebării, anterior cojile de floarea-soarelui nu erau scuipate, ci doar împinse cu limba afară, rămânând pe buza de jos. Când acolo se aduna o fâșie impunătoare de coji, era erau înlăturate toate odată, prin o mișcare a mâinii. Azi, probabil din motive estetice, această tehnică a fost înlocuită la majoritatea locuitorilor Moldovei, cu scuipatul jos a cojilor de la fiecare semință în parte. Apropo, Mihăescu menționează faptul că toate locurile publice în Chișinău în anii 30 erau acoperite cu coji de floarea-soarelui. Sursa: Gib Mihăesc, Rusoaica; experiența autorului 4. Deși galbenul cerului încetează să mai fie galben cam într-un an de la naștere, noi continuăm să-l numim așa toată viața. Ce două cuvinte am înlocuit prin galbenul cerului? Răspuns: moalele capului Comentariu: Așa este numită zona unde se află fontanela, spațiul neosificat dintre oasele craniului la nou-născuți. 5. În umila mea opinie, anume el poate fi considerat primul din această listă, numele căruia ne este cunoscut. Această opinie este îndreptățită, ținând cont de aceea că el era doctor, inginer, arhitect, și a mai lăsat după el și o colecție de proverbe și aforisme. Nu vă întreb la ce listă mă refer, ci care este numele lui. Răspuns: Imhotep Comentariu: Lista la care mă refer ar fi lista geniilor. Imhotep cu siguranță poate fi atribuit la această listă. „În umila mea opinie” a fost o sugestie în plus - forma consacrată a aceste expresii pe net este IMHO. Surse: Igor Mojeiko, „Tainele lumii antice”; https://en.wikipedia.org/wiki/Imhotep; http://www.ebony.com/photos/black-history/unsung-heroes-imhotep-the-first-genius-505#axzz3pCGRjIvM 6. Pentru a se deosebi de reprezentanții altor X-e din evul mediu, membrii acestora purtau diverse semne distinctive. Cu timpul ele s-au micșorat în dimensiuni, s-au transformat și s-au diversificat, devenind x-e contemporane. Ce am înlocuit prin x? Răspuns: ordin Comentariu: Ordinele cavalerești și călugărești medievale, pentru a se distinge, aveau cruci de diferite mărimi și culori pe hainele membrilor lor. Cu timpul crucile au devenit separate de haine, s-au redus în dimensiuni și au devenit ordinele contemporane.

Ultimele zile foarte multă lume mă întreabă ce se întâmplă cu leul și ce va fi mai departe. Voi încerca să explic cât mai simplu (oricum, oleacă de efort va trebui să depuneți, îmi pare rău). Deci: Leul cade nu doar sub influența unor cauze externe, cum încearcă să ne sugereze BNM. Cauzele externe acționau pe parcursul întregului an 2014, și, deși au dus la deprecierea leului, ea era lentă, controlată și putea fi dirijată de către BNM. Astfel, pe data de 22 octombrie 2014 (când totul încă era frumos și pașnic), creșterea dolarului față de începutul anului constituia 11% (o nimica toată, comparativ cu Ukraina și Rusia), iar creșterea cursului euro față de începutul anului era de doar 3%.

Însă după aceasta a avut loc marea „afacere” la Banca de Economii și Banca Socială, când din bănci au fost adunate vreo 17 miliarde de lei, cumpărată pe această sumă valută, care a fost scoasă peste hotare (cam un miliard de euro). Această operațiune a constituit un șoc enorm pentru economia noastră. Încerc să explic de ce.

Anterior la noi în economie era o anumită cantitate de lei. Și era, în medie, o anumită cantitate de valută. Valuta permanent intra și ieșea din țară - (intra din exporturi, remitențe, asistența primită de la donatorii străini, iar ieșea, în special, la achitarea importurilor). Fluxul de valută și cantitatea care era în țară mai varia, evident, dar variațiile erau nesemnificative și lente. Și brusc, o parte semnificativă din valuta pe care o aveam a fost scoasă din țară. Deși importurile au rămas cam la același nivel, cantitatea de valută la care pot avea acces importatorii este mult mai mică. Evident, după legea cererii și ofertei, dacă un bun (în cazul nostru, valuta) este puțin, prețul lui (cursul față de leu) crește. Cu aceeași cantitate de lei se încerca să se cumpere un bun care a devenit mult mai rar - valuta, de aceasta prețul în lei a valutei crește. În noua situație, prețul de echilibru al dolarului față de leu nu mai este de 14,5 lei pentru un dolar, ci mult-mult mai mare. Astfel, dacă de nu întreprins nimic, cursul leului va cădea la noul nivel de echilibru (altfel spus, importurile vor deveni așa de scumpe, încât noi vom fi nevoiți să consumăm mult mai puțin din import, ca urmare va începe să se importe mai puțin și va scădea presiunea asupra cursului). Din 22 octombrie și până azi, în mai puțin de patru luni, cursul dolarului a crescut cu 30,3%, cursul euro - cu 16,6%. Acesta încă nu e sfârșitul. Nu voi începe iarăși să spun acum cine era responsabil ca astfel de situații să nu se petreacă niciodată (Banca Națională) și nu voi spune acum cine este principalul responsabil  de aceea că totuși am nimerit într-o astfel de situație (Banca Națională). Haideți să vedem ce se poate face reieșind din situația existentă, și ce se va petrece. Pentru a restabili echilibrul, se poate de mărit cantitatea de valută în circulație pe piață sau de micșorat cantitatea de lei, pentru a diminua presiunea asupra cursului. BNM a făcut următoarele: - A intervenit pe piață, vânzând valută din rezervele sale. Oricum, pentru a acoperi o gaură de un miliard de euro, ar fi nevoie de un alt miliard de euro (cum și spunea Drăguțanu la o conferință de presă). Astfel, în câteva săptămâni au fost cheltuite peste un sfert din rezervele valutare ale țării, după aceasta BNM și-a dat seama că asta nu ajută, și s-a oprit. - A mărit rata de refinanțare. Aceasta va duce la creșterea ratelor dobânzilor la credite și depozite, ceea ce va duce la diminuarea volumului creditelor acordate și (teoretic) va face să se adune mai mulți bani la depozite. Astfel, în circulație vor rămâne mai puține lichidități în lei, și se va diminua presiunea de cumpărare a valutei. - A mărit rezervele obligatorii ale băncilor (în două trepte, una în februarie, alta va intra în vigoare în martie). Astfel, băncile vor fi obligate să rețină mai mulți bani în conturile lor, ceea ce iarăși va diminua volumul leilor aflați în circulație și va scădea presiunea asupra cursului. Asta e cam tot ce poate face BNM în situația în care am nimerit. Măsurile de diminuare a volumului lichidităților de pe piață nu au efect imediat și se vor resimți peste un timp (2-3 luni). Până atunci dezechilibrul se va menține (leul va continua să cadă). Despre aceea cu cât, este greu de apreciat, sunt mulți factori care vor influența aceasta, însă, optimist vorbind, ne așteaptă o criză mai rea ca în 2008, și poate că și mai rea ca în 1998. Despre varianta pesimistă nici nu voi povesti aici. Doar după ce cursul leului se va stabiliza, se va putea relaxa regimul monetar (diminua dobânzile și micșora rezervele băncilor), și doar după aceasta vor apărea condiții pentru ca economia să-și revină. De ce criză și cum ea se va manifesta, pe puncte: - Cea mai directă urmare, scumpirea importurilor. Asta înseamnă nu doar mașini de import și haine din buticurile de lux. Asta înseamnă energie electrică și gaz mai scumpe. Asta înseamnă medicamente mai scumpe. Electrocasnice, produse alimentare de import, tot mai scump. Asta înseamnă transmiterea în lanț a scumpirilor prin intermediul materiei prime de import și la producția autohtonă. - Scumpirea tuturor plăților, legate de cursurile valutare. Aceasta se referă în primul rând la creditele exprimate în valută și la chirii. - Ca urmare a măsurilor de sterilizare a masei monetare, în curând va începe să se resimtă insuficiența resurselor bănești, în primul rând pentru companii. Băncile vor da mai puține credite, și creditele vor fi cu mult mai scumpe. Majoritatea contractelor de împrumut presupun modificarea ratei dobânzii dacă se schimbă rata de refinanțare - creditele deja acordate vor deveni mai scumpe. Companiile cu grad mediu și mare de îndatorare vor nimeri într-o situație financiară foarte dificilă, multe vor ajunge în stare de insolvabilitate. - Ca urmare a factorilor menționați mai sus, activitatea economică se va congestiona sau chiar va intra în recesiune. Blocajele financiare se vor transmite în lanț, până vor ajunge la salariați (disponibilizări, salarii mai mici sau diminuarea puterii de cumpărare a salariilor) și, ca urmare, la diminuarea consumului. Cetățenii vor deveni mult mai precauți în cheltuieli, din cauza așteptărilor sumbre.  - Cele mai negre zile îi așteaptă pe importatorii de mărfuri sau servicii (mulți deja lucrează în pierderi, dar încă nu și-au dat seama să-și schimbe modelul de afaceri) și pe comercianți (magazine, rețele de magazine, magazine on-line).  Dar să nu zic doar despre părțile rele. Sunt și unele avantaje: - Exportatorii primesc deja mai mulți lei, dacă exportă peste hotare la același preț în valută. Ținând cont de aceea că creșterile de prețuri pe piața locală întârzie față de creșterea cursului, profitabilitatea lor mai mare va persista un timp. - Persoanele care primesc remitențe de peste hotare vor avea la dispoziție sume mai mari în lei. Iarăși, peste un timp creșterea prețurilor va ajunge din urmă creșterea cursului și acest efect se va diminua. Cam asta e situația. Strângeți-vă centurile, revizuiți-vă planurile referitoare la vacanța de vară, și ne vedem, sper că întregi, de partea cealaltă a tunelului. Mulțumim, Banca Națională. Good job.

Vreau să vă povestesc două istorioare. Prima a avut loc câțiva ani în urmă. Ieșisem la o bere cu un prieten de la facultate, care era în vizită în Chișinău. El (acum europarlamentar, atunci angajat al Comisiei Europene) povestea despre situația din România și a ajuns discuția și la dosarele penale intentate pe numele lui Adrian Năstase (încă prim-ministru atunci). Și colegul meu a spus următoarele: „Când au susținut integrarea europeană în campania lor electorală, și au început toate aceste procese, Ei nu înțelegeau încă că ele, procesele, după un anumit punct vor deveni ireversibile. Și că atunci deja indiferent de voința Lor, legea devine lege, justiția devine justiție, și lupta cu corupția devine adevărată luptă cu corupția, nu doar una declarativă. Și această luptă îi va viza absolut pe toți, indiferent de poziția lor. E ironic aceea că Năstase a inițiat procesele în urma cărora acum va trebui să părăsească arena politică.” Aceea ce și s-a întâmplat în scurt timp. A doua istorioară e una recentă. La o discuție cu doi funcționari de stat cu funcții înalte de la noi, a avut loc și următorul dialog între ei: „- Da tu înțelegi că, dacă după alegeri continuăm mișcarea spre Europa, apu o să fie sfârșitul? - Da, îmi dau seama. - Și se vor termina toate schemele și variantele de până acum? - Aha, și toată lumea care a făcut „chestii”, se va vedea ca în palmă… - Păi da, la fiecare pas rămân urme, documente, și numai dorință să fie, o să se vadă tot. Iar dacă continuăm să mergem spre Europa, numaidecât o să scoată totul la suprafață. - Și atunci sigur lumea va trebui să-și ia tălpășița din țară… să caute state care nu au acord de extrădare cu Moldova sau cu Europa. - Mda… - Mda…” (Eu am redat aici versiunea prescurtată și descifrată a dialogului, în realitate el era plin de interjecții de suspans, priviri cu subînțelesuri și pauze lungi pline de gânduri grele.) Păi iată. Eu tare vreau ca unele procese care sunt parte iminentă a mișcării spre Europa, să devină ireversibile. În special acele legate de lupta cu corupția. Eu vreau ca peste câțiva ani să vedem cum unul după altul vor merge la pușcărie. Sau vor fi marginalizați și-și vor pierde influența și averile. Haideți în Europa. 

Când am scris articolul precedent despre Banca de Economii, el a stârnit destul de multe reacții. De exemplu, la o ședință la care erau prezenți și guvernatorul Băncii Naționale, și viceministrul finanțelor, s-a discutat și aceea ce am spus în articol. Iată ședința, BEM se discută de la minutul 31, articolul meu - de la minutul 35. http://www.privesc.eu/Arhiva/18084/Sedinta-de-constituire-a-Consiliului-National-de-Plati Viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) a spus că toate deciziile au fost adoptate în strictă conformitate cu legislația în vigoare și că se va reveni mai târziu cu un comunicat la temă (care așa și nu a urmat). Guvernatorul a spus că prețul de piață este o chestie mult mai complicată decât am arătat eu în articol, de stabilirea căruia urmează să se ocupe specialiști, și că el nu se determină doar printr-o operațiune aritmetică simplă. Și eu sunt absolut de acord cu domnul guvernator. Prețul de piață este o chestie complicată, care urmează a fi determinată de specialiști, după cum corect s-a menționat. Buna ziua, mă numesc Natan Garștea, și activitatea mea de bază este evaluarea prețului acțiunilor. Agenția pe care o conduc are licență pentru efectuarea acestei activități, iar eu am certificat de calificare pentru desfășurarea acestei activități. Și fac aceasta deja de 12 ani. Nu scriu aceasta pentru a mă lăuda sau a mă măsura cu cineva la lungimea certificatului de calificare. Tot ce vreau să spun e că am calificarea, experiența și actele necesare, și sunt exact persoana potrivită  (una din puținele din țară, există doar 6 astfel de licențe) pentru a mă expune la tema prețului corect al unor acțiuni. Deci, ce-am spus eu în articol? Că dacă valoarea de plasare a acțiunilor noi este mai mică decât valoarea reală a acțiunilor, valoarea tuturor acțiunilor (și acelor noi, și acelor vechi) se diluează. Astfel, acționarii existenți pierd din aceea că plasează acțiunile noi prea ieftin. Drept exemplu, am adus valoarea intrinsecă a acțiunilor băncii. Care este cea mai des utilizată de către autoritățile noastre (inclusiv în cadrul procesului de privatizare), și care cel mai bine ilustra aceea ce vroiam să spun. Dar mai sunt și alte metode de evaluare a acțiunilor. De pildă, cea mai evidentă , să vezi la ce preț se tranzacționează acțiunile respective la bursa de valori. Vedeți în diagramă cum anume a evoluat prețuril acțunilor Băncii de economii în ultimii ani.

Prețul acțiunilor a oscilat între 40 lei și 13,87 lei, în ultimul timp înainte de plasarea acțiunilor tranzacționându-se la prețul mediu de 15,56 lei. Statul a efectuat plasarea acțiunilor la un preț de trei ori mai mic decât prețul lor bursier. Există și alte metode de evaluare, dar puteți fi siguri că și prin ele valoarea unei acțiuni a băncii era cu mult peste exact 5 lei, valoarea pe care Statul a considerat-o echitabilă pentru noii investitori.  Deși, poate acei ipotetici specialiști la care făcea referință domnul guvernator au obținut în calculele lor niște alte cifre decât acelea aduse de mine aici. Aș fi bucuros să le văd. Toată lumea care e interesată cât de cât de corectitudinea funcționării organelor de stat ar fi bucuroasă să le vadă. Conform legislației, autoritățile Statului, în activitatea de administrare a proprietății publice trebuie să se conducă de principiile eficienței, legalității și transparenței. Asta e scris în Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. Tot acolo e scris că în procesul administrării trebuie să fie sporită atractivitatea societăților cu capital public și să se apere drepturile și interesele legitime ale statului. Nici nu aduc vorba despre aceea, cum banca a ajuns în situația în care a ajuns (apropo, știți ce se mai aude cu anchetele inițiate pe activitatea conducerii anterioare?). Dar când s-a ajuns la această soluție - vânzarea de acțiuni dintr-o emisiune suplimentară unui terț - ea trebuia să fie realizată astfel încât să nu fie prejudiciate interesele Statului. Evident, prin vânzarea acțiunilor la un preț corect. Astfel încât acțiunile rămase Statului să-și păstreze valoarea. Conform legii, este de obligația administratorilor de stat să asigure aceasta. Cum? Exact cum a spus domnul guvernator. Să apeleze la specialiști. Mai ales că în acest caz, legislația le dă tot instrumentariul necesar. Conform prevederilor legii privind societățile pe acțiuni, acționarii care dețin mai mult de 10% din acțiunile unei societăți, pot cere de la societate stabilirea costului plasării acțiunilor, în baza raportului unei organizații specializate. Înțeleg că pentru un acționar privat aceasta este opțional (nu este opțional, pur și simplu, treaba lui cum îți asigură interesele patrimoniale). Însă în cazul proprietății publice un astfel de exercițiu este obligator, fiindcă, cum scrie legea, administrarea proprietății publice trebuie să fie eficientă, transparentă și să ducă la sporirea atractivității societăților. Deci, să recapitulăm. La plasarea acțiunilor noi, Statul urma să se asigure că prețul de plasare nu va fi mai mic decât prețul de piață. Dacă prețul ar fi fost mai mic, s-ar fi prejudiciat patrimoniul public. Legislația asigură mecanismele necesare pentru aceasta, acționarul (Statul) având dreptul să ceară de la societate să apeleze la specialiști. Sau, autoritățile să-și facă propriile calcule. Desigur, persoanele care au grijă de patrimoniul nostru comun, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să se asigure că prețul de plasare e unul corect. Concluzia logică: undeva există niște calcule sofisticate, conform cărora prețul unei acțiuni de la BEM este de cinci lei per acțiune sau mai puțin. Argumentate, corecte, conforme legislației naționale și standardelor de evaluare. Și, dacă l-am înțeles corect pe domnul guvernator, el anume aceasta și sugera. Aș vrea să le vedem, calculele celea. Și, dacă aș fi în organele de Stat care asigură funcționarea corectă a altor organe de Stat, la fel ar trebui să fiu cointeresat să văd calculele celea. De ce scriu toate astea? Se pare că până la moment, doar ex-viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) și guvernatorul Băncii Naționale consideră că tranzacția de atunci a fost una corectă și nu a prejudiciat patrimoniul public. Pentru restul, lucrurile sunt destul de evidente. Și, acum e an electoral. Cred că această problemă se poate transforma într-o temă de discuții electorale. Acei de la putere să fie întrebați despre aceasta, și să fie puși să dea răspunsuri concrete. Au fost implicați specialiști în aceste decizii? Care a fost prețul stabilit de ei? A fost el mai mare decât 5 lei? Și, mai important, în acest caz pot fi identificate persoanele concrete care au adoptat această decizie de plasare a acțiunilor.  Este o procedură clară și transparentă, la toate etapele rămânând acte oficiale cu semnături. Cine a înaintat propunerile pentru ordinea de zi a adunării acționarilor. Cum au votat reprezentanții statului. Cu cine ei au coordonat cum vor vota. Ce măsuri s-au întreprins pentru a se asigura interesele Statului și integritatea patrimoniului său. Evident, nu vom putea ajunge la persoanele de sus - de sus, care cu adevărat au decis să aprobe această tranzacție, însă toți executorii vor fi văzuți ca în palmă. Veți spune că cer să pedepsim executori și nu adevărații vinovați, să facem țapi ispășitori? Astfel de chestii se vor întâmpla iar și iar atâta timp cât funcționarii vor îndeplini orbește indicațiile venite de sus, și vor rămâne nepedepsiți. Vă asigur, dacă după acest caz cineva va fi pus sub învinuire sau, cel puțin, va zbura din fotoliul pe care nu-l merită, pe viitor astfel de cazuri vor fi mai puține. Cu puțin timp înainte de această plasare de acțiuni ministrul de atunci al finanțelor a decis să-și dea demisia. Fiindcă nu a vrut să participe la aceasta. Iar alți funcționari au decis să apere această tranzacție. Înțeleg, nu toți au aceleași calități morale. De asta în cazul unora cumsecădenia trebuie înlocuită cu teama de lege. Nu e același lucru, dar lucrează la fel de eficient. De asta, haideți să cerem să vedem calculele. CAL-CU-LE-LE!!! CAL-CU-LE-LE!!!

Cred că ați auzit cu toții despre tipologia personalităților conform teoriei psihanalitice, da dacă nu ați auzit, vă povestesc eu ceva. Cel mai cunoscut și ușor de observat tip de personalitate (conform acestei clasificări, desigur) este personalitatea anal-retentivă sau pur și simplu, anală. Iată descrierea ei: preocupare excesiva pentru ordine si curatenie, spirit metodic, rigiditatea, constiinciozitate, incapatanare, zgarcenie, tendinta de a acumula pentru a se securiza. Pentru detalii poftiți aici. Pentru un copilaș e normal să stea câte o oră-două pe oliță, ținându-și părinții în expectativă lângă el și bucurându-se de puterea sa asupra lor. Dar nu și pentru un matur. Mai ales dacă el nu-și păstrează această atitudine pentru sine, ci o manifestă față de cei din jur. Cred că toți cunoașteți astfel de persoane. Dacă știți pe cineva care în restaurant va fugări de zece ori chelnerul încolo-încoace din cauza unor fleacuri și oricum va rămâne nemulțumit - personalitate de tip anal. Dacă aveți un șef pedant și migălos, care va redacta de zece ori textul unei scrisori, și o să vă facă peri suri cu șicanele sale la fleacuri - personalitate anală. Cineva care începe să vă explice ceva, și vă explică, și vă explică, și vă explică pe loc… și se pare că asta nu se va mai termina niciodată și că timpul s-a oprit - personalitate anală. Gata, cred că v-ați amintit despre câteva astfel de persoane / cazuri, știți despre ce vorbesc. Iar dacă nu vedeți nimic ieșit din comun în așa comportament, sau v-ați simțit cumva cu musca pe căciulă - ei, ce să-i faci, asta e. Trăsăturile personalității formate în copilărie nu depind de noi… însă pot fi controlate, dacă dorim. De ce am început să scriu toate astea? Ah da… Stimați autoîntitulați Grammar Nazzi, salutări tuturor.(Evident, eu nu am vreo problemă cu scrisul corect. Și nici cu aceea când mi se indică vreo greșeală de-a mea. Însă. Trăsătura caracteristică a persoanelor la care mă refer aici este în aceea că remarca trebuie făcută cât mai public posibil, și dacă se mai poate turna puțin gaz acolo, în genere e perfect. Am mai mulți prieteni care, de cum public ceva, îmi scriu în mesaje private despre greșelile din text, și le sunt profund recunoscător pentru aceasta. Dar scopul unui strajnic al gramaticii nu este, evident, scrierea corectă. E așa, un fel de auto-afirmare din contul altora, stabilirea la aceea, cine este alfa-gramaticianul în discuția respectivă. Așa persoane nu au nimic de adus la discuția respectivă, nu vin cu vreo valoare adăugată. Doar așa, cu observații la formă.)

Ca de obicei la finele anului în CUC, se fac totalurile, inclusiv și concursul pentru cea mai bună întrebare a anului. Și, ca de obicei, mi-i greu să aleg doar trei întrebări din acele scrise anul acesta. Iată unele din ele:  Spre deosebire de regele omonim, el nu era un orator foarte bun. În schimb opera sa scrisă a făcut furori. Se poate spune că unul utiliza ca armă călimara, iar altul - cuvântul. Primul s-a născut în 1483. Numiți-i pe ambii. Răspuns: Martin Luther și Martin Luther King Comentariu: Martin Luther a devenit renumit după ce a scris renumitele 95 de teze, care au stat la baza protestantismului și reformării bisericii. Este cunoscut cazul când el a aruncat cu călimara în diavolul care îl ispitea. Martin Luther King (regele omonim) este cunoscut pentru discursurile sale, fiind un orator înflăcărat. Acest termen își are originea în epoca renascentistă, atunci desemnând locul unde își derulau operațiunile comercianții florentini. Ei deseori puteau fi văzuți la intersecții sau în piețe, așteptăndu-și clienții să se așeze lângă ei. Numiți termenul. Răspuns: bancă Comentariu: Termenul „bancă” cu semnificația de instituție financiară provine de la cuvântul italian „banca”, care înseamnă o bancă - scaun lung pe care pot sta mai multe persoane. Finanțiștii din orașele din nordul italiei își așteptau clienții pe bănci, tot acolo derulându-se și tranzacțiile, operațiunile de împrumut sau schimb valutar. Este binecunoscut că sistemul bancar centemporan își are originea în orașele din nordul italiei. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Bank#Origin_of_the_word Una din condițiile de eligibilitate pentru acordarea premiului Nobel este aceea ca laureatul să fie în viață la momentul decernării premiului. În 2006, secretarul general al comitetului Nobel din Norvegia s-a referit la această persoană spunând că este „cea mai mare omisiune în istoria de 106 ani a premiului Nobel”. Probabil, tot cu referință la această persoană, în anul 1948 premiul Nobel pentru pace nu a fost decernat, cu explicația „din cauza lipsei unor candidați eligibili în viață”. La ce persoană se făcea referință? Răspuns: Mahatma Gandhi Comentariu: El a fost nominat de 5 ori pentru a primi premiul Nobel pentru pace, însă nu l-a primit niciodată. Secretarul comitetului Nobel din Norvegia a numit aceasta cea mai mare omisiune a premiului, spunând: „Gandi se putea descurca fără premiul Nobel pentru pace, însă nu se știe dacă comitetul Nobel se va putea descurca fără Gandi.” În anul asasinării lui, premiul pentru pace nu a fost acordat. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Nobel_Prize#Overlooked_achievements http://www.nbcnews.com/id/44787416#.UTHuV6VYYfk Alchimiștii medievali considerau că metalele din pământ apar sub influența corpurilor cerești. Mai exact, că razele diferitor planete sau corpuri astrale amestecându-se cu apa din pământ, formează diferite metale. Astfel, razale Saturnului, cea mai puțin luminoasă și cea mai lentă din planetele, cunoscute de ei, formează cel mai desconsiderat metal - plumbul. Jupiterul crează staniu. De la razele planetei Mercur apare mercurul, care îi și poartă numele. Luna formează argintul. Marte - fierul. Venus - cuprul. Explicați, vă rog, de ce majoritatea cuceririlor spaniolilor nu erau foarte îndepărtate de ecuator. Răspuns: Fiindcă acolo razale soarelui cad mai direct și trebuie să fie cele mai bogate zăcăminte de aur. Comentariu: Alchimiștii medievali considerau că aurul apare în pământ sub influența razelor soarelui. Sursa: Niel Stiphenson, „Quicksilver” Armatorii de nave și administratorii coloniilor olandeze în secolele 17-18 erau foarte pragmatici. Spre deosebire de alte flote ale timpului, majoritatea pedepselor în flota olandeză erau de natură materială. De pildă, una din cele mai răspândite pedepse pentru majoritatea încălcărilor era confiscarea salariului pentru o lună. Din aceleași motive ei erau nemiloși cu acei ce, după cucerirea orașelor, se dedau jafurilor, pentru a nu se pierde nimic din trofee. Astfel, înainte de asedierea orașului Malacca, s-a anunțat că jefuitorii vor fi împușcați pe loc sau vor fi arestați în vederea împușcării ulterioare, cu confiscarea averii și cu… Dar ce măsură de pedeapsă suplimentară urma să le mai fie aplicată jefuitorilor? Răspuns: confiscarea salariului pentru o lună. Sursa: Igor Mojeiko, Cu crucea și mușcheta Aceste "piese vestimentare" originare din Suedia au apărut în 1994. Însă majoritatea dintre noi le cunoaștem din 1996-1998, în special datorită jocului lor preferat. Sub ce denumire le cunoaștem noi? Răspuns: The Cardigans Comentariu: Formația suedeză The Cardigans a apărut în 1994. Una din cele mai renumite piese ale lor este “My favorite game”. În traducere, denumirea lor înseamnă “Cardigane”. Conform unor surse, necesitatea unei astfel de acțiuni poate apărea în urma unor traume cerebrale, a depravării senzoriale, a morții clinice, a utilizării unor droguri sau, uneori, în timpul somnului. De asemenea, această acțiune este necesară la finalizarea unui anumit tip de experiențe spirituale. Dar când este necesară această acțiune, conform unui frazeologism românesc? Răspuns: Când obosești Comentariu: Expresia este „ați trage sufletul”. Au fost descrise situațiile când apare senzația că sufletul părăsește trupul, ulterior el urmează a fi tras înapoi. Experiența spirituală este așa-numita călătorie în lumea astrală. În această listă de abțineri de la acțiuni sunt menționate flori, ochi, buze și morminte. Dar cu ce începe această listă? Răspuns: corola de minuni a lumii Comentariu: lista de abțineri sună în felul următor: „...şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Aceste versuri sunt din poezia lui Blaga, primul vers al căreia este „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Imagine

Ajuns în această localitate din Cehia, autorul întrebării în primul rând a făcut poza pe care o vedeți pe ecran. În contextul acestei poze, poate fi citat următorul fragment:  „Deasupra lui nu mai era nimic, în afară de cer - un cer înalt, nu unul senin, dar oricum, nemăsurat de înalt, cu nori cenușii care se târau încet pe el.” Dar care este denumirea veche a localității respective? Răspuns: Austerlitz Comentariu: Denumirea actuală a localității este „Slavkov u Brna”. Fragmentul citat este din romanul „Război și pace”, unul din momentele de turnură pentru eroul preferat al lui Tolstoi, Andrei Bolkonskii, când acesta este rănit și, fiind culcat pe spate, înțelege cât de nesemnificative sunt multe din grijile și preocupările noastre comparate cu cerul pe care îl vedeți pe poză. „Ten little Niggers went out to dine; One choked his little self and then there were nine. Nine little Niggers sat up very late; One overslept himself and then there were eight.” Probabil, cunoașteți povestirea Agathei Cristie „Ten little niggers”, titlul căreia apoi, din corectitudine politică, a fost schimbat mai întâi în „Ten little indians” și în final a rămas ca „And Then There Were None”. Un rol important în această povestire o are o poezioară pentru copii, care povestește despre zece mici negroizi cu care pe rând se întâmplă câte ceva și ei rămân tot mai puțini. Într-o operă română clasică din 1877 de asemenea asistăm la o numărătoare inversă a personajelor ei. Mai mult ca atât, chiar și numărul lor coincide cu acel din cartea Agathei Cristie. Dar care sunt primele două rânduri din această operă? Răspuns: „Plecat-am nouă din Vaslui, și cu sergentul, zece,..” Comentariu: În poezia lui Vasile Alecsandri „Peneș Curcanul”, el povestește despre un detașament de dorobanți, pornit la războiul de independență. În poezie, ostașii din detașament cad rând pe rând, la sfârșitul poeziei eroul liric rămânând singur. Este una din cele mai renumite poezii din seria „Ostașii noștri”. Peneș Curcanul era porecla lui Constantin Țurcanu, care a și servit ca prototip al eroului poeziei. Imagine

Aveți în față cel mai vechi Acesta integral care s-a păstrat până în zilele noastre. Inscripția a fost găsită pe o coloană de marmoră nu departe de Ephesul antic. Ea a fost făcută, probabil, în secolul întâi era noastră, și reprezintă un epitaf pentru un oarecare Seikilos. Dar cel mai vechi Ce este acest epitaf? Răspuns: Cântec

Comentariu: Deși s-au păstrat unele fragmente de cântece care sunt și mai vechi ca acesta, Epitaful lui Seikilos este primul cântec integral găsit până în prezent. Semnele de asupra textului indică cum trebuie interpretat cântecul, fiind echivalentul notelor sau taburilor muzicale. Tehnica de formare a cuvintelor Verlan este foarte răspândită în rândul tinerilor vorbitori de franceză. Drept exemple ale utilizării acestei tehnici putem da chiar denumirea tehnicii sau, de exemplu, pseudonimul scenic al cântărețului belgian Paul Van Haver, un mare maestru contemporan. Dar în ce constă această tehnică, dacă una similară, utilizată de tinerii greci, se numește Podana. Răspuns: Inversarea silabică a cuvintelor. Comentariu: Verlan s-a format de la francezul L'anvers (invers). Iar Podana - de la cuvândul Anapoda, pe care și noi toți îl cunoaștem. Cel mai cunoscut caz de utilizare a verlanului este formarea numelui cântărețului belgian Stromae, care a fost format de la cuvântul Maestro. Planta „Cactus Nadea” își are originea, probabil, în Africa de Nord, însă acest lucru nu mai poate fi stabilit cu exactitate, fiindcă la moment Cactus Nadea nu mai este prezintă în populații naturale. Prima dată planta a fost menționată în vechiul testament, însă nu se știe dacă acea menționată acolo era cu adevărat Nadea sau nu. Dar ce am înlocuit prin Cactus Nadea. Răspuns: Aloe vera Comentariu: Există mai multe specii din acest gen de plante, iar această specie a fost numită veritabilă, vera. În prezent ea nu mai are populații naturale.