Ultimele trei zile s-a încins o discuție la un articol anterior, despre capacitatea oamenilor de a se zmulge din anturajul lor și a-și schimba viața. Știu mai multe astfel de cazuri, toate foarte dramatice (tatăl meu, verișoara mea, vărul meu, mai mulți prieteni și colegi). Dar astăzi voi povesti istoria unei colege de clasă - o fată obișnuită, cum sunt multe altele.
După școală destul de repede s-a căsătorit. A născut în vre-o trei ani, stătea acasă și creștea fetița. Apoi soțul a plecat în Irlanda. În Irlanda, în special în Dublin, e o diasporă foarte mare și activă de durleșteni, care se ajută reciproc să se aranjeze acolo. Soțul tot o chema să vină și ea cu fata, că totul este aranjat și va fi bine. Până la urmă, ea a acceptat. Tot asta se întâmpla în anul 2001.
Și-a luat fata de doi ani în brațe și s-a pornit. Prima escală a fost făcută în Lituania. Soțul organizase prin cunoștințe ca ea să meargă de-a lungul unui lanț pus la punct destul de bine de emigrare ilegală și, bănuiesc eu, de trafic de femei. În Lituania a primit un pașaport fals, și de acolo a traversat cu ajutorul lui Polonia și a ajuns la frontiera cu Germania. Aici a așteptat câteva săptămâni coridor peste frontieră. Până la urmă, au fost aduși (ereau un grup, ea cu fetița în brațe, doi ucraineni și un polonez) cu mașina într-un lan de grău de la frontieră și li s-a spus să meargă peste lan vre-o doi kilometri și o să ajungă în Germania, unde-i va aștepta o mașină. Când au ajuns pe la jumătatea lanului, au fost depistați de niște grăniceri polonezi. A fugit prin lan câțiva kilometri buni (colega mea era cu fetița atârnată la piept într-un rucsac din acelea pentru dus copiii) până a căzut jos fără puteri.
Apoi s-au întors înapoi în orășelul unde așteptaseră până atunci, și au mai stat câteva zile, până au încercat iar să treacă frontiera, de data asta reușit, și au ajuns în Germania, unde pe un drum de țară la vre-o 5 kilometri de graniță îi aștepta o mașină. În vre-o săptămână, a ajuns la Paris, unde trebuia să aștepte o soluție să nimerească în Irlanda.
Parisul nu l-a văzut deloc. Stătea într-un hotel de cea mai proastă calitate, folosit ca casă de întâlniri, și banii i se terminaseră aproape de tot. În oraș nu prea putea ieși, se temea să nu fie reținută și mai era și cu fetița, care suporta foarte greu acest drum. Din când în când venea cineva din partea soțului și mai transmitea niște bani. După aproape o lună în care a urât de tot Parisul, unica soluție care s-a găsit pentru ea a fost să zboare în Irlanda din Portugalia.
În Portugalia a ajuns fără probleme. Continua să călătorească cu actele false lituaniene. La înregistrarea pentru a urca la bordul avionului, au apărut dubii serioase privind autenticitatea actelor ei. Oricum, fiind cu copil mic și arătând foarte chinuită, i s-a permis să urce la bordul avionului spre Irlanda, însă au avertizat-o că la coborâre va fi cercetată suplimentar. Cât avionul zbura, au continuat verificările care, desigur, au arătat că actele erau false. De câteva ori în timpul zborului de ea s-au apropiat însoțitoarele, să mai concretizeze o dată numele.
Mai departe ea a făcut mișcarea genială: s-a dus în veceu și a înnecat acolo pașaportul (care o ajuns undeva pe la fundul Atlanticului). Când în câteva minute s-a apropiat însoțitoarea să-i ceară actele, ea „nu le-a mai putut găsi”. Din avion a coborât deja cu identitatea ei adevărată, ce-i drept, neconfirmată de nici un act.
În Dublin, desigur, a fost reținută de serviciul imigrare. A stat acolo la închisoare trei săptămâni, în așteptarea unui verdict. Soțul ei, care deja avea drept de trai acolo a depus cerere pentru reîntregirea familiei, iar faptul că era cu copilaș a fost hotărâtor. I s-a permis să rămână legal în Irlanda. În prezent ea e managerul-șef al unei rețele de pizzerii din Dublin și împrejurimi.
Sună absolut fantastic, dar cazul este real de la primul până la ultimul cuvânt. Când mi-l povestea, plângea și râdea și același timp. Sigur, cea mai mare prostie era că a luat copilul cu ea, dar nu-și imagina să-l lase cu cineva acasă.
Cel mai interesant. Peste doi ani, și sora ei a venit în Irlanda, tot ilegal (ce-i drept, practic fără peripeții, doar la intrarea în țară a fost reținută de serviciul imigrare). Ei, în închisoarea de acolo din care colega mea a scos-o în câteva zile (ea pregătise deja toate actele necesare), femeile imigrante din toată lumea care erau închise cu ea, își povesteau una alteia o legendă, despre o moldoveancă care cu doi ani în urmă, cu copilaș mic în brațe, reușise să traverseze ilegal toată Europa, nouă țări, și a ajuns la aceeași închisoare, după care s-a așezat legal cu traiul în Irlanda. Colega mea devenise între timp un simbol, și istoria ei, căpătând noi și noi detalii, a devenit folclor în lumea imigranților ilegali.
