Ni se propune să analizăm „la rece” situația vis-à-vis de evenimentele de după alegerile parlamentare din 5 aprilie din Republica Moldova. Cine propune? De exemplu, UE și o serie de organizații internaționale. Însă, în general, este recomandabil să fie discutată „la rece” orice situație de conflict.

„La rece” însemnând înlăturarea punctului de vedere emotiv asupra celor întâmplate, voi încerca să prezint aici care sunt, în opinia mea, „datele problemei” în plan intern, extern și care ar fi perspectivele pe viitor.

În plan intern avem următoarea situație:

  1. Există rezerve întemeiate privind corectitudinea alegerilor din 5 aprilie. Raportul preliminar al OSCE atrage atenția (fără a plasa totuși o emfază deosebită) asupra faptului că partidele politice nu au beneficiat de o oglindire imparțială și echidistantă în mijloacele de informare în masă, în particular, la televiziunea publică.
  2. Partidele de opoziție acuză guvernarea de falsificarea alegerilor. În acest moment este important ca aceste acuze să fie probate, însă cine ar putea să se pronunțe concludent în cazul când se prezintă anumite dovezi? În Republica Moldova nu există un precedent juridic (chiar dacă, din punct de vedere formal, există un mecanism de validare a alegerilor) pentru acest lucru. O opțiune ar fi ca probele să fie prezentate publicului larg. Insist asupra faptului că, cel puțin până în prezent, astfel de probe nu au fost prezentate. Adevărat, au fost vehiculate o serie de cifre, însă un lucru sunt cifrele și alt lucru sunt dovezile. Eventual acestea ar putea fi extrase din procesele verbale care ar confirma fie că o persoană a votat de mai multe ori, fie că s-a votat pentru o persoană decedată.
  3. Totodată, nu există nici un dubiu (nici la populația locală care se dorește a fi informată, nici la reprezentanții străini) asupra faptului că s-au comis abuzuri de proporții asupra drepturilor omului. Au existat cazuri de tortură, privare de dreptul la un proces judiciar corect, intimidări în adresa mass media independente.

În plan extern ne confruntăm cu o reacție pasivă a Occidentului. Cred că acest lucru se poate explica invocând două cauze fundamentale: inerția instituțională și lipsa de sincronizare (bad timing). Am să explic mai jos ce se are în vedere:

  1. Inerția instituțională. Știut lucru, organizațiile internaționale sunt niște birocrații gigantice. Un comunicat de presă se scrie cu câteva săptămâni înainte ca vreun eveniment să se fi produs, orice poziție oficială se coordonează cu superiorii, iar acest lucru durează un timp anumit. Prin urmare, toate instituțiile internaționale sunt surprinse atunci când au de-a face cu eveniment puțin probabil (o „lebădă neagră” în terminologia lui Nassim Nicholas Taleb). E clar, la mesajul oficial se mai pot face câteva retușări însă în linii generale acesta rămâne același.
  2. SUA - politica de reload. Președintele Obama a venit pe aripile unei schimbări declarate a politicii externe. Relansarea relațiilor (reload) s-a produs în raport cu Iran, China, Cuba, Venezuela și (mai important pentru noi!) Federația Rusă. Altfel spus, Statele Unite renunță într-un mod elocvent la rolul de jandarm al democrației practicat de ex-președintele George Bush la bine și la rău. Acum democrația este o opțiune internă a popoarelor.
  3. UE - parteneriatul estic. Parteneriatul estic, la care suntem invitați să participăm nu caută să devină o formă de pre-accesiune în structurile UE. Prezența în cadrul Parteneriatului a unor state precum Georgia și Belarus vorbește despre o comunitate eterogenă care constituie o „mufă” la frontiera estică a Uniunii Europene. Din acest punct de vedere formula Parteneriatului estic protejează interesele comunității europene în eventualitatea faptului că anumiți parteneri cârnesc aiurea de pe calea democrației.
  4. Contextul crizei economice mondiale. Trebuie să recunoaștem că, oricât nu ne-am dori să sensibilizăm opinia publică occidentală, evenimentele din Republica Moldova reprezintă o noutate de mâna a doua. În vizorul mass media occidentale este mai întâi criza economică mondială și mult mai la urmă - Moldova. Interesul față de ce se întâmplă în Moldova a fost „viu” atâta timp cât s-a plasat în zona senzaționalului (devastarea Parlamentului și a Președinției, votul persoanelor decedate, cazurile de tortură).

În afara celor descrise mai sus, avem pe agenda zilei o propunere de conciliere națională din partea Președintelui în exercițiu Vladimir Voronin, promovată vehement și de către reprezentanții Uniunii Europene, dar respinsă de liderii opoziției. În opinia mea, propunerea de pretinsă conciliere națională este lipsită de conținut. Nu s-a spus nici într-un moment dacă respectiva conciliere înseamnă invitația de a participa la actului de guvernare a opoziției într-un eventual guvern de coaliție. De fapt, nu este altceva decât un apel către opoziție de a se lăsa păgubași, a recunoaște înfrângerea și a dărui votul de aur PCRM-ului.

Din această optică, trebuie să admitem că nu există nicio propunere reală de conciliere. De aceea voi improviza și voi considera, de dragul argumentului, că termenii unei concilieri naționale veritabile ar presupune un guvern de coaliție. Pentru a vedea care sunt șansele unei asemenea concilieri propun să aplicăm teoria jocurilor.

Avem, așadar, două „tabere” antagoniste - PCRM pe de o parte și cele trei partide de opoziție - PL, PLDM și AMN (3D) de cealaltă parte. Părțile au opțiunea de a accepta sau a respinge cooperarea; asumăm ca formula de cooperare reprezintă aici formarea unui guvern de coaliție în schimbul alegerii Președintelui.

game

Observăm imediat că șansele unei concilieri naționale sunt nule, iar alegerile anticipate - scenariul cel mai probabil. Problema de fond este lipsa de credibilitate a PCRM. Această situație amintește mult de Dilema prizonierului (Prisoner’s Dilemma) - deși acceptarea unei concilieri este convenabilă tuturor părților (mai e nevoie să spun că ar permite concentrarea atenției asupra crizei economice), respingerea ei de către ambele părți este rezultantul cel mai probabil.

Acest lucru se întâmplă anume din motivul că în cadrul guvernării actuale, ca rezultat al alegerilor din 2005, tot a fost negociat un compromis care, în aparență, avantaja opoziția. Mă refer la promisiunea de a schimba denumirea partidului de guvernământ, de a separa funcția de președinte a partidului de cea de Președinte a țării și de a transmite în direct ședințele Parlamentului. Din toate promisiunile, doar ședințele legislativului au fost televizate, dar nu pentru mult timp.

Prin urmare, dacă apelul la conciliere dorește să fie credibil trebuie satisfăcute o serie de precondiții. În primul rând, ținând cont de abuzurile comise, se impune pedepsirea persoanelor care au comis aceste abuzuri și demiterea din funcție a ministrului de interne. Similar, propunerea de reconciliere nu poate trece drept sinceră atâta timp cât televiziunea publică este angajată în jocul politic de discreditare a opoziției. O restructurare a întreprinderii Moldova 1, prin introducerea unui consiliu de monitorizare format din reprezentanți ai opoziției, este imperativă înainte de începerea oricărui dialog de conciliere.

Așadar, în concluzie aș vrea să se conștientizeze faptul că în momentul de față încă nu există o propunere veritabilă de conciliere, iar atunci când instituțiile europene fac apel la conciliere națională trebuie să înțelegem că acest apel este adresat nu doar opoziției, ci și PCRM-ului. Din această optică este aproape sigur că vor avea totuși loc alegerile anticipate cu riscul ca imposibilitatea alegerii Președintelui să rămână o chestiune actuală și în toamnă.

Desigur, termenii de conciliere expuși în cadrul analizei de față reflectă doar un punct de vedere. Mă folosesc de acest prilej pentru a vă invita să opinați în ce condiții credeți că ar fi fezabilă o conciliere națională și dacă acest lucru reprezintă sau nu un deziderat.