Ce vă mai recomandă oedip

I have a soft spot for piano. Asta-i clar. Şi nu doar pentru că de mic am făcut cunoştinţă cu acest instrument. Mediatorul, hihi, a fost mai important. Am avut fericirea să fac ore de pian de la o vârstă mică cu Tanti Eliza. La început n-am înţeles ideea, nici de muzică, nici de pian, nici de Tanti Eliza. Am realizat-o doar când nu mai aveam acces al ea. Ca de obicei, sensul e ulterior. Făcând parte din vechea nobilime maghiară care trăia în zona Bradului, Tandi Eliza nu mi-a dat neapărat o dexteritate sau o cultură pianistică bună, dar mi-a facilitat o bună întălnire cu pianul. Pian am avut acasă, mai târziu, când deja comuniştii-i dărâmaseră casă şi-i dăduseră un apartament unde ea continua să primească copiii mai mult sau mai puţin talentaţi ai Bradului. Mă primea cu acceaşi bucurie, cu bomboane din aceeaşi cutie de argint vechi, având acelaşi pian vechi, aceleaşi poze, aceleaşi partituri. Timpul acolo stătea pe loc. Am suprapus mereu imaginea ei peste cea a bunicii mele, o artistă în felul ei şi ea.

Poate că dacă perseveram ajungeam să cânt un picuţ mai bine. Acum, când nu mai cânt aproape deloc, pot să spun că pianul e doar o amintire pentru mine. Însă nu pot să nu apreciez aşa ceva. Amazing! So fucking amazing! Iar omul le face singur! Aici găsiţi ce a pus tipul pe YouTube.



Am descoperit cu câteva luni în urmă formaţia asta. Şi mi-am dat seama că, cel puţin pentru mine, merită. O ascult mereu şi cu deosebită plăcere. Iată şi originalul, o compoziţie muzicală dificilă dar extraordinară.