fiaCu aproximativ o lună în urmă am publicat o postare în care am vorbit despre reglementări prescriptive și reglementări normale (negative) în raport cu criza financiară globală. În finalul articolului am propus pentru dezbatere soluția unui asigurator global anti-criză, ce-i drept, fără al dezvolta cu prea multe detalii.

Acest lucru, precum și un articol semnat de Dani Rodrik de la Universitatea din Harvard pentru revista The Economist m-a deterimant să revin la tema respectivă. Economistul american se pronunță împotriva unei soluți globale pentru criza financiară mondială menționând printre argumentele de fond:

  1. Reticența cu care marile puteri mondiale ar accepta prescripțiile unui regulator supra-național (este adevărat că timp de zece ani FMI a încercat fără succes să facă o evaluare a stabilității financiare a SUA din cauza a astfel de reticențe);
  2. Pericolul de adoptare a unui set inadecvat de reguli (confirmat de eșecul standardelor prescrise în cadrul acordurilor Basel I și Basel II); și
  3. Diversitatea, în plan internațional, a formelor de reglementare a sistemelor financiare.

Citez direct din articolul lui Rodrik:

Reglementările financiare conțin compromisuri în mai multe planuri. Cu cât prețuiești mai mult stabilitatea financiară, cu atât mai multă inovare financiară ești dispus să sacrifici. Cu cât mai adaptate și mai complexe sunt reglementările, cu atât mai dotați trebuie să fie reglementatorii. Cu cât mai frecvente sunt eșecurile pe piața financiară, cu atât mai important este rolul creditării directe sau a băncilor de stat.

Diverse națiuni se poziționează în puncte diferite de-a lungul „frontierei eficiente”. Nu este nimic greșit ca, să zicem, Franța să dorească să-și procure mai multă stabilitate financiară decât America - și să aibă reglementări mai severe - la prețul renunțării de la un grad mai înalt de inovare financiară. Nici cu Brazilia, care reglementează preferențial băncile de dezvoltare de stat, dorind să suplinească deficitul de creditare pe termen lung.

Pe scurt, reglementarea financiară globală nu este nici fezabilă, nici prudentă, nici dorită.

Recomandarea lui Dani Rodrik este fortificarea reglementărilor locale. Totul este foarte riguros din punct de vedere logic doar că mai rămâne un doar: criza financiară are un caracter global per se; nu mai există o piață financiară americană, britanică sau elvețiană - deja de mulți ani avem o piață financiară integrată în care bănci din Spania creditează America Latină, iar bănci din Germania - Federația Rusă (iar China creditează guvernul SUA). Sistemul financiar deja este global, prin urmare a propune fortificarea reglementărilor locale este totuna cu a sugera varianta „0” a opțiunilor de politici. Cu alte cuvinte - a nu întreprinde nimic, a accepta crizele financiare ca pe un lucru inevitabil și de a suporta programe de salvare a sistemelor financiare achitate din banii contribuabilor.

Prin urmare, ținând cont de dimensiunea globală a problemei și în pofida argumentelor forte aduse de Rodrik, caut să dau a doua șansă soluției propuse de creare a instituției de asigurator global aducând și o serie de precizări:

  • Fondul Internațional de Asigurare (FIA) va fi o instituție supra-națională a căror venituri se vor forma din primele de asigurare achitate de instituțiile financiare. Primele respective se vor achita în „timpuri bune” în calitate de cotă (mică) din activele instituțiilor financiare ponderate la risc și vor procura o poliță de asigurare care va fi activată în „timpuri rele”. FIA nu va negocia pachetele de salvare a instituțiilor financiare - la fel ca o poliță, ele vor fi activate în mod automat în cazul când va avea loc evenimentul asigurat (criza).
  • Soluția propusă nu caută să schimbe caracterul reglementărilor - statele vor deține în continuare putere discreționară asupra profunzimii și complexității reglementărilor. Totuși, în cazul unei prime de asigurare, țările cu reglementări mai liberale ar beneficia pe seama acestui sistem în detrimentul celor cu reglementări mai stricte (unde „timpurile rele” au loc mai rar). Prin urmare, se impune un sistem „bonus-malus” analogic asigurărilor tradiționale, unde țărilor cu reglementări stricte li se vor aplica reduceri, iar celor cu reglementări liberale - penalități. Cine se va pronunța asupra mărimii reducerilor și penalităților? - un clasament mondial (de genul Indicelui Sustenabilității Financiare al publicației The Banker) elaborat de FMI sau Banca Mondială.
  • FIA nu are dreptul să falimenteze! În momentul de față unicele instituții financiare care nu au cum să falimenteze sunt băncile centrale - în virtutea atribuţiei acestora de emisie a monedelor naționale. Același lucru se poate spune despre FMI care își duce contabilitatea în propria monedă virtuală - Drepturile Speciale de Tragere sau D.S.T. Din acest punct de vedere, consider oportun ca primele de asigurare la fel ca şi suportul financiar acordat în timpuri de criză să fie exprimate în D.S.T. Totuşi, D.S.T. nu este decât o valută sintetică, un coş valutar reprezentat de valute reale. Prin urmare, utilizarea lui permite să evităm anumite riscuri valutare, dar nu permite să evităm secarea activelor în perioade de criză. Prin urmare, avem nevoie şi de un mecanism de completare a activelor în „timpuri rele” - de exemplu prin emisia de obligaţiuni (cred că state precum China mai degrabă ar prefera să crediteze o astfel de instituţie şi nu guvernul SUA) şi de un mecanism sigur de investire a activelor în „timpuri bune”.

Am să mă opresc aici pentru a nu începe construcţia aeroportului „Moscova-Vasyuki” înainte de termen. Detaliile pot fi dezvoltate, eu, însă, propun un principiu care ţinteşte eliminarea riscului prăbuşirii simultane a instituţiilor financiare - economisirea mijloacelor  în „timpuri bune” şi utilizarea mijloacelor în „timpuri rele”. Acest mecanism a fost utilizat în reglementarea instituţiilor financiare în Spania prin crearea provizioanelor din venituri pentru zile negre, iar astăzi avem sistemul financiar spaniol printre puţinii care nu au suferit pierderi (The Economist este sceptică la acest capitol). Mai mult ca atât, logica sistemul „bonus-malus” mi se pare fezabilă, prudentă şi dorită, chiar dacă este destul de dificil de a fi pusă în aplicare.

În încheiere ţin să fac umătoarea remarcă: Fondul Monetar Internaţional s-a „născut” ca instituţie după conferinţa de la Bretton Woods din 1944 având în calitate de referinţă criza financiară din SUA din anii ‘30 a secolului trecut. Sunt de părerea că criza financiară recentă a revelat că ceva este fundamental greşit în legătură cu modul în care instituţiile financiare sunt motivate, reglementate sau supravegheate. Principiile acordului Basel I s-au dovedit a fi inadecvate deoarece ingnorau o serie de riscuri (riscul lichidităţii, riscul de piaţă), în timp ce principiile acordului Basel II s-au dovedit a fi prematurie (instituţiile financiare sunt înclinate să sub-estimeze riscurile reale). Avem nevoie de un „Basel III” iar forma pe care o va avea acesta va semăna din ce în ce mai mult cu un sistem de asigurare.