slicing-the-deficitUrmare a crizei financiare din 1998 în Republica Moldova s-a instaurat o aversiune (perfect explicabilă!) față de acumularea deficitului bugetului public național și finanțarea acestuia din contul acumulării datoriei publice. Este un lucru de la sine înțeles, căci în anii ce au urmat crizei, serviciul datoriei publice a constituit o povară grea pentru dezvoltarea țării și a amânat cu câțiva ani scăderea indicatorilor sărăciei. Am învățat lecția într-atât de bine încât astăzi deficitul bugetar a devenit o temă la care nici nu îndrăznim să ne gândim. Intenționez să abordez acest tabu fără prejudecată și să sugerez o politică fiscală expansionistă în pofida prudenței adoptate de autorități. 

Până în prezent, politica fiscală austeră a avut un dublu merit: 1) reducerea serviciului datoriei externe și 2) susținerea politicii monetare anti-inflaționiste. În ultima decadă, însă, ponderea serviciului datoriei publice în PIB a scăzut de la 7% în 1999 până la sub 1% în 2009. Concomitent, inflația a fost redusă la 7,3% (decembrie 2008 față de decembrie 2007) inclusiv și datorită faptului că bugetul public național a înregistrat un deficit de 0,5% din PIB. Astăzi însă suntem într-o situație diferită: recesiunea economică mondială are un impact univoc negativ asupra volumului exporturilor, investițiilor străine, remitențelor (și prin urmare și a importurilor), iar IPC înregistrează o deflație pentru câteva luni consecutive. Pronosticul PIB-ului pentru 2009 urmează a fi revizuit în sensul diminuării. Nu îmi propun să cuantific în acest moment care va fi impactul recesiunii asupra creșterii economiei naționale, este suficient să constat că impactul va fi negativ. Pentru referinţă voi menţiona că FMI a revizuit pronosticul creşterii economice pentru Republica Moldova de la 8% (WEO, aprilie 2008) la 3,5%. În aceste condiții, menținerea unui deficit mic al bugetului public național este un lux pe care nu ni-l putem permite.

Toată lumea o face, de ce nu și noi?

Un răspuns simplu (ba chiar simplist) la întrebarea de ce ne-am putea permite un deficit bugetar mai mare este următorul: toată lumea o face de ce nu și noi?

Recent, publicația respectabilă The Economist a lansat o dezbatere publică asupra afirmației, conform căreia în ziua de astăzi toți au devenit keynesieni. Să amintim pentru publicul mai puțin avizat că economistul britanic John Maynard Keynes a fost avocatul politicii intervenționiste a statului prin care guvernele fac uz de politica monetară și fiscală în scopul contracarării efectelor adverse a recesiunilor, stagnărilor și boom-urilor economice. Ei bine, conform sondajului improvizat de The Economist, nu toți sunt astăzi keynesieni, ci doar 36-39%. Totodată, mai toate guvernele au adoptat pachete de stimuli economici admițând o majorare puternică a deficitului bugetar. Cel mai tranșant exemplu este cel al SUA care a adoptat un deficit uriaș de 12% din PIB. Cum se explică acest decalaj aparent între declarații și fapte? În esență lumea este divizată de nuanțele semantice ale afirmației dezbătute: suntem, dar nu toți; suntem, dar numai pe termen scurt. Mi se pare elocventă poziția lui William Gale, director al Programului de Studii Economice la Brookings:

Susținerea mea pentru stimulii keynesieni nu vrea să însemne că consecințele pe termen lung nu contează. Însă atunci, când casa cuiva ia foc, aruncăm cu apă peste ea , chiar dacă aceasta strică mobilierul. Într-adevăr, consider că emfaza pe compromisul între consecințele pe termen lung și scurt la moment nu produce decât confuzie. Am putea să evităm acest compromis cu desăvârșire deoarece decezia de a permite economiei să se prăbușească astăzi are implicații mult mai negative pentru viitor decât încercarea de a contracara efectele recesiunii.

Cu alte cuvinte, costul recesiunii măsurat sub formă de vânzări diminuate, locuri de muncă pierdute, întreprinderi falimentate sau falimentare și, în special, bază impozabilă erodată este cu mult mai mare decât costul finanțării unui deficit bugetar moderat pe termen scurt (2-3 ani) prin acumularea datoriei publice.

Tabelul 1 Costurile şi impactul pachetelor de stimuli economici

(% din PIB) ARG CHN RUS USA CAN GBR FRA DEU Costul asociat susţinerii sectorului financiar 0 0 0.6 6.3 8.8 19.8 1.6 0 Costul pachetului de stimuli economici, inclusiv:                   2009 1.3 2 1.7 2 1.5 1.4 0.7 1.5   2010 … 2 … 1.8 1.3 -0.1 0.7 2 Impactul asupra creşterii economice, inclusiv:                   2009 0.8 1.5 1.1 0.8 0.9 0.6 0.4 0.8   2010 … 0.9 … 0.8 0.3 -0.6 -0.1 0.6 Deficitul bugetar, inclusiv:                   2009 -3.6 -2 -2.6 -12 -1.5 -7.2 -5.5 -3.3   2010 -2.3 -2 -2 -8.9 -1.9 -8.1 -6.3 -4.3 Sursă: FMI, 2009

Observăm din tabelul de mai sus, compilat în baza estimărilor FMI că pachetele de stimuli economici reprezintă costurile bugetare discreţionare care mizează o redresare corespunzătoare a creşterii economici. Exemplu clasic îl oferă China - costul anual al pachetelor de stimuli economici este estimat la 2% din PIB în 2009 şi 2010, ceea ce se traduce într-un deficit bugetar de 2% din PIB în anii corespunzători şi mizează pe majorarea creşterii economice cu 1,5% în 2009 şi cu 0,9% în 2010. Un exemplu ceva mai confuz îl oferă Marea Britanie a cărui pachet de stimuli economici este inversat în 2010 şi care imediat se traduce într-un impact negativ asupra creşterii economice (-0,6%). Explicaţia acestui fapt este că Marea Britanie deja cheltuieşte enorm pentru salvarea sistemului financiar (19,8% din PIB), iar deficitul său bugetar este şi aşa estimat la 8,1% din PIB.

Un răspuns mai sofisticat la întrebarea de ce trebuie să majorăm deficitul bugetar este următorul: politicile de stimuli economici sunt necesare pentru recuperarea parţială a creşterii economice, însă reprezintă costuri bugetare care conduc la majorarea deficitului. Sunt însă necesare pentru Moldova politicile de stimuli economici? Din perspectiva zilei de astăzi suntem în declin şi avem nevoie de asemenea politici. În afară de faptul că suntem în declin, se pare că suntem vulnerabili din punct de vedere al performanţei remitenţelor (vezi raportul FMI la acest capitol). Q.E.D.

Sursele de finanţare a deficitului

Dacă ne-am afla într-o perioadă “normală” de timp, o sursă convenabilă de finanţare a deficitului ar fi veniturile din privatizarea patrimoniului public. Avantajul acestei surse este că ea nu majorează serviciul datoriei publice (după mine, un avantaj şi mai mare este că odată cu privatizarea se măreşte ponderea sectorului privat). Însă, în condiţiile când recesiunea economică globală este mai pronunţată în ţările de origine a investiţiilor străine, ar fi naiv să mizăm pe această sursă. Investitorii străini, în marea lor parte, au probleme mult mai serioase în momentul de faţă…

O altă sursă de finanţare a deficitului sunt împrumuturile. Acestea pot fi interne sau externe. Diferenţa nu ţine doar de statutul creditorului - rezident sau nerezident: în cazul când împrumuturile sunt interne (emisii de bonuri de tezaur), acestea intră în concurenţă directă cu creditarea economiei reale. E posibil, ca în momentul de faţă, când băncile sunt extrem de precaute în politica creditară, împrumuturile interne să fie o sursă relativ ieftină de finanţare a deficitului bugetar însă atenţie! - băncile comerciale vor procura bonuri de tezaur diminuând ponderea portofoliului creditar în active. Pe de altă parte, în cazul când împrumuturile provin din exterior, acestea vin să completeze rezervele valutare, servind drept pavăză împotriva atacurilor speculative.

Recomandarea mea este simplă: deficitul bugetar urmează să fie majorat din contul împrumuturilor externe apelând în primul rând la creditele organizaţiilor internaţionale acordate pe bază de concesionalitate şi, într-al doilea rând, la creditele bilaterale. Fondul Monetar sugerează același lucru, însă într-un limbaj ceva mai nuanţat:

Țările care nu sunt constrânse de sustenabilitatea datoriei publice sau de dificultăți de finanțare [Moldova nu este!] și care au obținut o stabilizare macroeconomică [Moldova a obținut!] dispun de posibilitatea de a se ajusta față de deteriorarea fiscală (ciclică). Aceasta ar permite contracararea impactului negativ al crizei asupra activității economice. Unele țări dispun și de posibilitatea de a aplica stimuli fiscali discreționari țintind proptirea cererii agregate. În tot cazul, posibilitatea de expansiune fiscală depinde de disponibilitatea de surse externe de finanțare pe criterii concesionale, precum și șansa de a atrage resurse interne într-un mod neinflaționist fără a seca rezervele internaționale sau a înghesui (crowding out) sectorul privat autohton, având în vedere că acest sector este sursa creșterii pe termen lung. (The Implications of the Financial Crisis for Low-Income Countries)

În mod prudent, FMI nu se pronunță asupra mărimii acceptabile a deficitului înțelegând, desigur, că aceasta variază de la caz la caz, în dependență de profunzimea impactului recesiunii economice globale. Consider însă că programul de stimuli economici va fi credibil doar în cazul când acesta va fi clădit nu doar pe majorarea mecanică a deficitului, ci și pe reducerea cheltuielilor neprioritare din bugetul de stat.

O examinare „la rece” a direcțiilor de utilizare a deficitului bugetar ar permite să „economisim” aproximativ 803 mln. lei (1.37% din PIB). Apreciind toată gravitatea situației aș sugera reducerea alocațiilor bugetare pentru următoarele programe (anexa nr.9 la Legea privind bugetul de stat):

  • Dezvoltarea durabilă a sectoarelor fitotehniei și horticulturii (cu 25%)
  • Reproducţia, creşterea şi sănătatea animalelor (cu 25%)
  • Învățământul superior în sfera sănătății (cu 25%)
  • Învățământul secundar și învățământul superior general (cu 25%)
  • Sistemul penitenciar (cu 10%)
  • Elaborarea politicii şi managementul în domeniul apărării (cu 25%)
  • Finanțarea forțelor armate terestre (cu 25%)
  • Sprijinul Armatei Naționale (cu 50%)
  • Pregătirea cadrelor științifice ale AȘM  (cu 25%)
  • Biotehnologii agricole, fertilitatea solului şi securitatea alimentară (cu 25%)
  • Nanotehnologii, inginerie industrială, produse şi materiale noi (cu 75%)
  • Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi istoric al Moldovei în contextul integrării europene (cu 50%)
  • Biomedicina, farmaceutica, menţinerea şi fortificarea sănătăţii (cu 75%)
  • Servicii de suport pentru sfera ştiinţei şi inovării (cu 50%)
  • Securitatea ecologică a mediului (cu 50%)
  • Dezvoltarea durabilă a viticulturii (cu 50%)

Realizez că nu este un lucru ușor să tai în lucruri importante cum ar fi educația, știința sau ecologia, iar o serie de „reduceri” reprezintă adevărate reforme, care nu pot fi realizate decât simultan cu altele, de exemplu cu optimizarea rețelei de învățământ. Totuși, pericolul în cazul recesiunii economice este că o să avem armată care nu o să aibă pe cine apăra și nanotehnologii care nu vor servi nimănui. Cu părere de rău!

Așadar, majorarea cu un punct procentual a deficitului bugetar (de la 1 la 2% din PIB) însoțită de reducerea cheltuielilor bugetare neprioritare cu 1,37% din PIB creează spațiul fiscal necesar (1,4 mlrd. lei) pentru adoptarea unui veritabil program de stimuli economici. Acum urmează lucrul cel mai interesant, din ce s-ar compune un astfel de program?

Idei pentru programul de stimuli economici

Criteriul principal în selectarea componentelor pentru programul de stimuli economici este capacitatea acestora de a produce un șoc pozitiv asupra creșterii economice, care va determina crearea locurilor de muncă, menținerea cererii agregate, reducerea expunerii față de riscul diminuării remitențelor și diminuarea riscurilor în sistemul financiar. Problema cea mare a oricărei din acţiunile propuse spre finanțare este capacitatea de absorbție: o idee poate fi chiar și genială, însă dacă pentru implementarea ei vom avea nevoie de crearea instituțiilor noi, această idee va aduce roade în momentul când va fi prea târziu. Ținând cont de acest aspect, propun un program de stimuli economici (Oferta Moldovei) bazat pe trei piloni:

  1. 100 mil. lei (0,2% din PIB) Majorarea alocațiilor bugetare pentru susținerea business-ului mic și mijlociu. Prin această acțiune, guvernul ar urma să garanteze împrumuturile bancare, să co-finanțeze implementarea standardelor internaționale de calitate sau procurarea de utilaj, utilizând canalele instituționale existente (ODIMM, Proiectul Matching Grants al Băncii Mondiale, Proiectul 2KR al Japoniei);
  2. 220 mil. lei (0,4% din PIB) Acordarea un ajutor material în valoare de 1o,ooo lei fiecărui moldovean întors în patrie după aflarea la muncă peste hotare, cu condiția ca acești bani să fie investiți în lansarea unei mici afaceri. Desigur, este necesar de a gândi detaliile unei scheme de acest gen întru evitarea riscurilor de delapidare a fondurilor respective.
  3. 1,080 mil. lei (1,8% din PIB) Pe termen de un an Guvernul va achita în locul angajatorului 5% din fondul de salarizare în calitate de contribuții obligatorii de asigurare socială. Avantajul acestei măsuri este impactul aproape imediat asupra creșterii economice. Mijloacele pe care agentul economic le va economisi vor preveni reducerile masive de locuri de muncă și creșterea șomajului, deoarece tariful contribuţiei angajatorului la Fondul Social se va diminua de la 23% la 18%. Un bonus al acestei acțiuni, ar fi testarea impactului diminuării tarifelor la impozitele sociale asupra salariilor în plic. Este posibil ca, odată cu coborârea tarifului achitat de angajator, o parte din agenții economici să legitimeze plățile salariale astfel încât, ulterior să nu mai fie necesar de a reveni la rata de 23%.

Avem în baza celor expuse un Program de Stimuli Economici solid (1,4 mlrd. lei) care urmează a fi finanţat atât din optimizarea cheltuielilor bugetului de stat (810 mil. lei), cât şi din majorarea deficitului bugetar (590 mil. lei). Admit că nu este unicul scenariu posibil, dar este unul care, cred eu, e în stare să producă un impact asupra creşterii economice, chiar începând cu anul curent.

P.S. Ţin să atrag  atenţia asupra faptului că deficitul bugetar urmează a fi modelat cu precauţie, astfel încât să nu ajungem accidental în situaţia de mai jos:

7-31-08dubyadeficit1

 Surse consultate: