Despre Insula Câinilor...
Există o insulă care adăposteşte cordial un grup de câini. Să-i spunem Insula Câinilor.Această insulă se află chiar în mijlocul vălmăşagului ordonat de oameni. Fiind chiar sub nasul drumeţilor rămâne a fi trecută cu vederea. Ciudat, însă, chiar puţini o observă. Asemenea punctului din mijlocul vârtejului în care se poate auzi o linişte mortală şi despre care vorbesc yoginii.
Nu se mai ţine minte cum şi când câinii au dat buzna peste această insulă, însă se ştie că până la ei aici a existat o civilizaţie dintr-un trecut în-trecut. Stonehenge-ul, adică piatra de lângă brad, este o dovadă vădită a faptului că insula se prezenta ca un loc ocult în care fiinţele uitate din-trecut aduceau ofrande zeităţilor sale. Cu toate acestea câinii s-au adaptat destul de uşor. Ar exista o constituţie a insulei, dacă aceşti câini ar şti că există legi. În fine, cine ştie poate ar exista un set de principii canine, însă vreau să cred că nu sunt dure (dura lex set lex:).
În orice caz Insula Câinilor este perfectă. De ce?!? Păi are o formă rotundă, iar noi ştim că rotundul sferei este determinat de o mişcare circulară, care este veşnică şi deci perfectă :D. Flora şi fauna de pe insulă nu este atât de variată în specii de oamenii şi păsări. Mai pășește din când în când un nebun de om pe insulă şi mai lasă nişte mâncare pentru câini, ca mai apoi să se arate câţiva cioroi întristaţi că nu vor trăi trei sute de ani şi să mai ciugulească din ce mai este.
Deşi câinii se confruntă cu toate cele patru anotimpuri, insula rămâne să fie verde an împrejur din cauza unor conifere care emană un fel de miros emfatic neîntrerupt. Pe la periferiile insulei se întâlnesc un fel de adăposturi naturale care sunt de folos atât pe vijelie, cât şi pe arşiţă, e vorba de fapt de nişte brazi decorativi care cresc în lăţime la suprafaţa solului, astfel construind un imens sistem dedalic, aşa încât nimerind în el te vei simţi totodată panicat şi-n siguranţă.
Câinii trăiesc paşnic, se înmulţesc productiv, în pofida acestui fapt pe insulă nu există probleme demografice. Întotdeauna există un număr critic de câini. Nu toţi rămân fideli insulei. În cadrul comunităţii insulare nu este o ierarhie prestabilită după criteriul sanguin al unei specii de elită. Deşi rămân conştienţi că sunt câini nu pot declara prompt că fac parte dintr-o specie anumită şi din cauza asta se complac în ideea ca sunt Câini. La fel se întâmplă şi cu oamenii care de ştiut ştiu că sunt Oameni, însă atunci când încearcă să găsească o arteră pură a originii şi identităţii sale îşi dau seama de complexitatea împletiturilor de gene şi culturi. Cu toate că şi ei se conglomerează în comunităţi, care la rândul lor îşi au câte o insulă pe care o numesc stat şi care le clarifică oarecum un substrat cert al trecutului provenienței sale.
În aşa fel pe insulă se pot întâlni o diversitate mare de urechi clăpăuge şi pleoştite sau solide şi severe; vederi de culoare căpruie, verde, portocalie, albastră… pe jumătate vederi sau chiar nevederi; nări sexoase şi umede sau fioroase şi uscate; blăni ciufulite şi zdrențuroase sau coafate şi date cu gel; labe – câte patru şchiopătând sau câte trei sănătoase; cozi tăiate cu toporul sau cozi cârlionţate chipeş într-un revolver; lătrat cântat sau lătrat înjurat; urlat; greutăţi mari sau mai puţin greutăţi, cu alte cuvinte creativitatea diversităţii de pe insulă este nemărginită.
Nu demult, acum aproape şapte ani în urmă, se oprise brusc un automobil roşu lângă insulă. Ceea ce era foarte straniu pentru mersul normal al lucrurilor. De obicei mașinile încunjurau leneş şi indiferent peticul de pământ al câinilor. Însă, în acea dimineaţă, era ora 05.08, s-a oprit un automobil din care a ieşit o domnişoară împânzind mirosuri dulci cu stofa ei larg fluturândă ce-i îmbrăţişa întreg corpul. Deschizând portbagajul îndată începu să înjure ca şi-a rupt unghia, totodată mirosul se preschimba într-o duhoare. Calmându-se şi-a schimbat mirosul, acum mirosea a ger, şi apoi a scos o cutie pe care a lăsat-o lângă Stonehenge-ul de pe lângă brad. S-a aşezat în maşină a pornit motorul. A aşteptat câteva minute, începu să miroase din nou a dulce – pleca.
Roşcatul din sub-bradul patru sfiindu-se îşi apropia curios nările de cutie, apoi zări că e ceva scris pe ea. Punându-și monoclul pe ochiul stâng a putut desluşi sensul cuvintelor de pe cutie: produs expirat.
Între timp se apropiase şi Hector. Bucuros că vor avea parte de o surpriză gustoasă deschidea în graba cutia. Deveni într-o clipă mirat, indignat şi nedumerit. În cutie se află un câine alb cu o pată neagră pe frunte. Hector exclamase: Imposibil!!!, apoi calm: al pompierilor simbol este din Londra ceţoasă de peste mări, e din sângele nobil al Dalmaţianului. Hector era un câine vagabond, dar citit. Ocolea deseori pe lingă biblioteca „Târgoveşte” când ieşea din insulă.
Aşa începuse viaţa unui moft trecut pe Insula Câinilor.
Pata neagră de pe fruntea dalmaţianului era de forma unui craniu de câine. De la asta, mai ales în clipele crepusculare a zilei, dalmaţianul părea să aibă două capuri, unul alb şi altul negru. Din pricina acestor iluzii Hector îl botezase Cerber. Ei şi ce dacă Cerber-ul grecesc avea trei capete, al nostru două are, în schimb e pătat şi bun – se argumenta Hector. Într-adevăr moştenind sânge de aristocrat Cerber înduioşa semenii de pe insulă cu o simplitatea sinceră şi caldă, cu care te lăsai deprins foarte repede. Aşa că Cerber n-avuse probleme cu integrarea în uniunea câinilor insulari. Oricum istoria lui Cerber este tristă pentru-că a fost cuprins atât de un moment de trădare indolentă şi dureroasă, cât şi de un moment în care fidelitatea devenise sensul vieţii sale.
Cerber ieşea totuşi în evidenţă printr-o anumită faptă de neînţeles pentru ceilalţi câini de pe insulă născuţi fără om alături. Fixul lui Cerber se manifesta atunci când pe lângă insulă trecea un automobil de culoare roşie (roşu pentru oameni – cu siguranţa perceput altfel de câini). Momentan îi apărea în mintea mirosul dulce, vocea piţigăiată atât de drăgălaşă şi natală lui, scărpinarea de după urechea… în aceeași clipă Cerber cu ochii umezi de bucurie o lua la sănătoasa după maşina roşie. Delirând cu viteză după roşul aprins se izbea deodată de amară conştiinţă că nu este ea cea care miroase a un dulce. Cu timpul devenise obsedat de culoarea roşie a mașinilor ce înconjurau insula şi nu rata nici o ocazie să alerge după vreo una în speranţa… regăsirii.
Aşa s-au scurs şapte ani şi Cerber tot se mai fugărea după roşieticele holbate de pe lângă insulă. Apăruse însă o problemă. Cerber înecat de amărăciunea despărțirii de rostul vieţii sale, a găsit soluţia, fără să vrea, în uitare. Nu mai ştia de ce alergă după roşul automobilelor, îi părea, în orice caz firesc ceea ce făcea.
Ieri Cerber a fost călcat de o maşină roşie… îndată după asta în oraş începu să miroase a primăvară…
Nu mor câinii când vrea omul…
Sursa
2009-03-13 01:15:35