Istoria statului roman modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român

(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine fi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct - prin personal superior străin fi slugi indigene - imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) - odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare - cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă - o mie de ani - nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi satisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român - lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran - şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte, prin strălucitele ei legături, în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea neam prea prost că să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândite în sânul unei familii regale specializate în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul al XIX-lea au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar Întâlneşte un ovrei, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia povesteşte din vorbă în vorbă de durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum!”

Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă în furgoane. Rămânându-i un rest - cam o căruţă ţărănească - vrea să angajeze un sătean, să i-1 ducă: „Nu merg, domnule căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma “.

Într-un stat care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite - prin decalaj, concesii, dobânzi - peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie se munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru ca nu e statul naţional al Romanilor ci statul sucursala la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea - statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi - în plus? Pentru tine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, case tot bordei. Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internatională cladeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţii naţionale întrate în fundac, cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a îndolenţei  româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatalele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale Capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financieră, politică: nu noi ne zbatem, ei - ca se ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui , da-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare - naţionalismul român - a fost înşelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară, şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre Români au întrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuiesc demascaţi şi naţiunea dezlănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei nationale. Ştim că ne aşteapta o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că întrăm în toiul unei lupte care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.