Zburătăcind printre clasici
De-o bună bucată de vreme este pusă la îngrăşat şi vehiculată intens, cu un fel de veselie idioată, ideea cum că operele beletristice mai vechi de, să zicem, 10 ani ar intra automat în canon, ceea ce le-ar converti de la sine, nu-i aşa, la starea de relicve desvrăjite, clasabile şi casabile. Desigur, cei care folosesc termenul nu dau semne că ar şti cu adevărat ce este canonul (o definiţie incompletă, din DEX, ar fi: regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci). Au păşit în convingerea de nestrămutat, unii bloggeri cu ameţitoare înclinaţii livreşti, cum că a dezbate raţional literatura "canonizată" (să nu-i zic sfinţită) este pierdere de vreme. Mai uşor şi expeditiv e să declari ritos că abuzează de mijloace şi tehnici artistice, devenind, aşadar, de neparcurs. Nu neg, probabil că dacă îţi pierzi virginitatea de lector cu Zadie Smith - Alfred Döblin, G. Grass şi Julio Cortázar îţi vor părea ininteligibili. Am citit chiar că a propaga canonul (şi valorile consacrate, aşişderea? întreb eu) ţine de fişa postului istoricilor literari şi că, dacă nu ştiusem, oricine se înghesuie acum - altfel, cu o mândrie şi nesocotinţă cu iz de retard - să recenzeze doar ultime apariţii. Ferească Dumnezeu ca aceasta să fie soarta literaturii clasicizate - aşezarea ei pe un raft prăfuit al istoriei, doar pentru că şi cronicarii (ad-hoc) au consimţit să se predea, să cedeze critic, molipsiţi de consumism, de actualism, de tentaţia imediatului şi, mdeh, a contractului!Iată încă un simptom al lecturii acneice. Mă rog, simptomul ar trebui să cam dispară de la o anumită vârstă, să nu îl "prindă", adică, în plină... putere, 25 de ani împliniţi. Uite, totuşi, că nu trece! Ce ar fi acum să lăsăm prezentarea monumentelor literaturii numai pe seama unor lucrări greu frecventabile de Istorie (tomuri care, în orice caz, continuă să apară numai în România, ţară de mică întindere literară...)?! Suficienţă păguboasă, ăsta i-ar fi numele! Cine poate fi atât de naiv să aştepte cu seriozitate ca tinerii în curs de iniţiere beletristică să-şi rupă spatele cu de-alde Călinescu? Nu vor proceda aşa. Speculez eu, pe această cale, la ce îi va duce mintea: îşi vor lua raţia de cultură şi se vor lăsa "coordonaţi", din comoditate, de pe blogurile intitulate (nu neapărat confirmate ca) livreşti. Acolo unde ştiţi de pe-acuma ce îi aşteaptă: apariţii calde, călduţe, fierbinţi sau sălcii - criteriul comun de selecţie este mai cu seamă noutatea, dictatura noului. Îi mai aşteaptă: viteză, ştiri nerumegate, veşnicul şi seninul acum. Prea puţini îşi pun onest problema propriei neputinţe de a accede la nivelul cărţii, dimpotrivă: asistăm întruna la încornorarea cărţii ca ţap ispăşitor...
Mâhnirea vine când resimţim, iritaţi, nevoia de a ne grăbi gruparea în "tabere", în noi şi-n ei. În loc să ne îndreptăm cu paşi lini către etatea meditaţiei solitare, ne trezim alergând ca umăriţi de hăitaşi într-acolo. Balanţa între solitudine şi izolare se va dezechilibra către cea de-a doua, înainte de vreme, din pur instinct al conservării. Impetuozitatea lor reducţionistă o primim ca pe o agresiune, ceea ce, prin trăsăturile însumate mai sus, chiar este! O ciudăţenie desprinsă din atitudinea involuntar frondistă (nu e frondă, e necunoaştere) a celor născuţi-ieri: în îngustimea lor deposedată de curiozitate, gândesc şi acţionează, de fapt, ca nişte bătrâni (conform însăşi definiţiei lor peiorative pentru vechi, bătrânesc); sunt mai refractari şi mai rigizi decât noi, cei în aflaţi în, sau dincolo de pragul unei vârste... murate. Avantajul e în terenul nostru: noi citim ce publică leatul lor, ei se încăpăţânează să respingă ce au produs leaturile petrecute. Nu e nici o întrecere, pe de altă parte, decât, vezi bine, una cu miza: cine ştie mai puţin.
Nu aş produce o ideologie "reacţionară" a întoarcerii in integrum la literatura-canon şi a dispreţuirii in corpore a scrisului nou. Doresc doar să-i previn pe nătângii detractori ai clasicilor (vă daţi seama, pentru mucoşi, "clasici" - adică muzeificabili - pot fi şi Baumeister Max Frisch - foto, dar şi Bowles, Yourcenar) că fac figura prostului înveselindu-şi aşa, ipocrit-argumentat, ignoranţa. Nici nu ar fi grav acest detaliu, dacă general pomeniţii nu ar avea şi o nefastă (dar măgulitoare pentru ei) influenţă, jucându-şi constipat şi mărginit rolul de penibili dumnezei ai recomandărilor. Desigur, conjuraţia cititorilor-afiş, generaţia "cartea-din-ziar", din metrourile şi tramvaiele patriei ar putea, în timp, să ne împingă pe noi, cei un strop mai conservatori, a ne retrage către bibliotecile personale - pe care le şi pregătim conştiincios pentru a preîntâmpina cu şocuri minime apocalipsa prezentului. Inconştient, ne fac îmburghezirea mai delicioasă. Gaşca are aceleaşi reguli (primitive) de funcţionare, atât în curtea blocului cât şi pe net, amin! Pofta lor de a merge cu valul, credinţa lor că sunt off stream, când de fapt se îneacă fericiţi în miezul main stream-ului, sunt de neînfruntat. Sigur că vor învinge, în cele din urmă. Nimic nu rezistă conformismului ambalat în chip de revoluţie, nici ignoranţei, înfăţişată ca actualism militant.
Sursa
2009-02-27 14:43:29