Comrat - un oras trist fara Ivan Gheorghevici
- De cand l-am cunoscut de Burgudji mi-am dorit sa merg la Comrat prima oara cu el. Sa-mi explice ce e Gagauzia, ce fel sunt gagauzii si sa-mi povesteasca. “Po-tihoniciko”, asa cum stie el. Si sa facem impreuna un proiect, in care sa vindem publicului Gagauzia ca pe un tinut exotic, depozitar al unei culturi stravechi. “Nu s-a primit”, cum se spune pe aici. A fost sa merg acolo singura, cu inima apasata de o teama nedefinita — pentru mine, pentru prietenul meu care fusese acuzat pe nedrept. Iata-ma in marsrutka plina de oameni ce vorbeau o limba din care nu intelegeam decat rarerele cuvinte rusesti strecurate, indreptandu-ma spre Comrat. Se insera cu repeziciune, iar pe mine ma durea foarte tare un picior. Nu puteam sa misc nici in stanga, nici in dreapta, inghesuita pe scaunul stramt, intre bagajele mele si bagajele altora. Dupa cateva ore de chin, am ajuns in starsit in capitala Autonomiei Gagauze. Un taxist care mi-a luat o multime de bani si nu mi-a dat nici bon, m-a dus la cel mai ieftin hotel din oras: Medelean. M-am cazat intr-o camera fara apa calda dar mi-am aranjat ca de a doua zi sa stau in gazda, mai ieftin un pic si mai confortabil decat la hotel. Receptionera vorbea intr-un fel care aveam sa descopar ca este caracteristic tuturor gagauzilor: cald si pronuntand cu grija fiecare cuvant. O girja care este de fapt nu pentru cuvinte, ci pentru cel caruia i se adreseaza aceste cuvinte. Asta mi-a amintit de Burgudji - pe el l-am auzit prima data vorbind asa. Mi s-a facut asa de dor de prietenul meu lovit de nenorocire, ca-mi venea sa arunc cat colo, intr-o parte si-n alta tot ce este pe pamantul acesta, ca sa-l gasesc. Asa cum arunci pe jos lucrurile dintr-un dulap sau birou in care este dezordine. Nu mai aveam nici o veste de la el de mai bine de o luna - nici macar pe mail.
- A doua zi dimineata m-am trezit foarte devreme si a trebuit sa astept sa se faca ora sa cobor la receptie. Spre fereastra care se lumina treptat veneau mereu stoluri de pasari negre, ca niste presimtiri intunecate. Am baut o cafea slaba in barul hotelului, apoi mi-am lasat lucrurile la noua gazda si am plecat sa descopar orasul. De fapt sa caut urmele povestii cu garajul in care moldovenii spun ca ar fi descoperit arme. Cautand strada Gogol, am trecut pe langa cimitir - am vazut pietrele funerare cu fotografii de barbati foarte tineri, unii in uniforme. Si aici, ca si la Nistru, la inceputul anilor ‘90 a muscat razboiul. Asta e semnul — pietre funerare cu fotografii de barbati tineri pe ele. Am vazut asta si in Osetia.
- Baskanul instant
- Am gasit, in sfarsit, strada Gogol si am vorbit cu unul dintre vecinii locatiei in care politistii spun ca ar fi “depistat un arsenal impunator de arme”. Omul mi-a spus, cu indoiala, ca a vazut politistii venind cu “doua masini usoare” in ziua in care s-ar fi desfasurat pretinsa “operatiune speciala”. Atat si nimic mai mult, pentru ca cei de pe aici nu au cine stie ce incredere in straini. E bine si atat. M-am intors in centru, la baskanat. Am mers la serviciul de presa, am spus cine sunt si ca vreau un interviu cu dl. Mihail Formuzal, baskanul. Domnia lui a reusit sa ma inspaimante teribil, pentru ca m-a primit imediat. Eu nu eram pregatita deloc - nici cu intrebari formulate in rusa si nici cu problematica stapanita ca lumea. Ceea ce i-am si spus, asa ca am fost programata pentru sambata la ora 9 dimineata. Baskanul mi-a cerut sa-i trimit si intrebarile pe mail, ca sa se poata pregati - cei de prin partea asta sunt foarte temeinici; nu au obiceiul sa duca jurnalistii cu vorba, dar vor sa stie dinainte cu ce carti joaca adversarul. Eu nu am nimic impotriva acestei practici, pentru ca stiu ca asa interviurile ies bine. Dupa ce am scapat de baskanul instant, m-am dus la Internet sa fac intrebarile. In ciuda stradaniilor mele de a ajunge acasa pe lumina, am terminat undeva dupa ora noua seara si am ajuns acasa catre ora 10. Gazda mea isi pierduse orice speranta sa ma mai revada, dar pentru orice eventualitate lasase lumina aprinsa in curte. S-a bucurat de parca ar fi regasit pe cineva pierdut in pustietatea Polului Nord. Mie imi canta sufletul de bucurie pentru un motiv mult mai intemeiat decat acela ca reusisem sa gasesc adresa la care locuiesc: dupa atata timp de tacere, Burgudji imi scrisese in sfarsit. Stia ca fusesem la Chisinau si voia sa afle ce facusem pe acolo. Si, ca de obicei, daca sunt bine sau am nevoie de ceva? Eu, la Chisinau, incercasem sa ma misc cat mai incet, sa nu fac valuri, dar se vede treaba ca nu-mi prea iesise, dat fiind ca valurile ajunsesera pana la Moscova, unde este el acum. Mi-a venit sa rad si sa plang in acealsi timp, cand am vazut mailul. Mult mai tarziu, m-am intrebat ce ar trebui sa simt eu, super-jurnalistul obiectiv, fata de un om pe care toti cei din lumea mea il condamna apriori, dar care, indiferent unde si in ce situatie se afla, atunci cand am nevoie de el se iveste si-mi acorda ajutorul. Inca n-am gasit un raspuns la aceasta intrebare.
- In orice caz, lui Vanya i-am scris ca sunt in Comrat si ca ma bucur tare sa am vesti de la el - ceea ce era cum nu se poate mai adevarat. Burgudji imi scria ca pot sa iau legatura cu sora lui si cu un prieten, Vanya Kilcik, dar nu-mi dadea nici un numar de telefon la care sa-i pot gasi. Despre Kilcik aveam un indiciu vag, ca-l pot gasi “pe langa autogara”. Ma si vedeam dand ture de jur imprejur, ca sa-l gasesc pe Ivan Feodorovici. Mai tarziu am inteles ca Burgudji nu ar fi vrut sa-mi dea numerele lor de telefon stiind ca sunt ascultate de SIS si nu ar fi vrut sa intru si eu pe listele lor. El a contat pe faptul ca o sa ma duc, normal, in singurul bar de langa autogara si o sa intreb de Kilcik. Ideea nu mi-a venit, asa ca Ivan Gheorghevici a trebuit sa-mi dea numerele de telefon. Am simtit dupa vocea lui ca era tare multumit, dar n-am avut ce sa-i fac. La moment nici nu mi-am dat seama de ce e suparat. In orice caz, tot in aceeasi zi am mai facut una oabla. Serviciile de informatii din Moldova o tot tin una si pe aceea - ca a incercat cineva sa-l asasineze pe Iurie Rosca, vicepresedintele Parlamentului de la Chisinau. Ideea e ca in apropierea campaniei electorale omul trebuie sa-si faca imagine cumva si, cum realizari politice nu prea are, s-a gadint sa apeleze la sectia imagini clandestine dar eficiente, din SIS. Cei de la Partidul Popular Crestin si Democrat au mai facut asta odata, atunci cand dl. Cubreacov s-a rapit singur si a spus ca a fost sechestrat in Transnistria. Pe dl. Cubreacov, la cum arata la momentul respectiv, l-as fi rapit si eu, oricum - cel putin odata, dar preferabil de mai multe ori. Acum nu mai stiu cum arata. In tot cazul, acum e scandal mare, ca au incercat sa-l omoare pe Rosca. A fost publicat chiar si numarul de telefon al kilerului, ceea ce este total fara precedent - niciodata serviciile speciale nu dau publicitatii un numar de telefon pe care l-au interceptat. Si, daca, am vazut eu, intins pe toate paginile ziarelor, ce m-am gandit: m-am dus la punctul de convorbiri telefonice si am sunat, sa vad cine-mi raspunde. Nu mi-a raspuns nimeni - ucigasul nu era, momentan disponibil.
- In aceeasi seara m-am intalnit cu Kilcik, care a fost de la bun inceput foarte prietenos - doar ma recomandase Vanya, prietenul lui. Eu ma tem de oameni straini. Poate sa para paradoxal, dar asa e. In trecut m-am ocupat de subiecte legata de crima organizata, si am mai patit una-alta, asa ca atunci cand ma intalnesc cu cineva strain, instinctiv sunt pregtita pentru ce e mai rau. Kilcik e un tip deschis, si cu un fizic ingrijorator. Mi-a potentat temerile atunci cand mi-a spus ca meseria mea e periculoasa si cand nu m-a lasat sa-l fotografiez. A doua zi urma sa ma duc cu el, sa-mi arate garajul unde politistii spuneau ca au gasit arme si ce mai ramasese din apartamentul lui Burgudji, dupa ce facusera perchezitie politistii in el.
- … Si daca nu e Kilcik?
- Peste noapte, am fost singura in toata casa - gazda mea lucra. Inainte de culcare, probabil neavand ce face, mi-am facut ganduri negre. Dupa atatea povesti cu ucigasi si teroristi - ma gandeam: daca, totusi, Kilcik are intentii rele? Dar daca nu e Kilcik? Daca i-a luat locul, cine stie cum, cineva din SIS si maine o sa patesc ceva - o sa fiu arestata, sau chiar batuta? Stiam de la bun inceput ca de omorat, moldovenii n-au cum sa ma omoare - costurile politice ar fi prea mari si obiectivul nu de ajuns de important. La Moldova lucrurile merg asa: s-a descoperit ca a fost o inscenare in cazul Burgudji - da, ladna (bine). Cam asta. Deci, mi-am facut eu socoteala, maximum ce puteam pati era sa mananc o mama de bataie si sa trag o spaima ca lumea, alaturi de multe altele pe care le-am tras intr-o viata intreaga in care de felul meu am tot incercat sa ma duc unde e mai rau. Cu aceste ganduri frumoase am adormit, dar macar a doua zi dimineata m-am trezit cu o dispozitie mai buna. Kilcik m-a sunat, m-a recuperat de la Internet, am luat-o si pe Sofia, sora lui Burgudji si am mers la “locul operatiunii speciale”. Cheile de la garaj, Sofia nu le avea, asa ca n-am putut sa ne uitam decat pe dinafara. In mod evident, garajul nu mai fusese folosit demult - broasca era ruginita. Usa fusese deschisa cu chei potrivite, nu prezenta urme de fortare. M-am apucat sa fotografiez, dar am ramas fara baterii. Kilcik s-a dus sa-mi cumpere altele, abandonandu-ma la fata locului, pentru ca nu puteam sa merg repede - schiopatam de un picior. S-a intors cu bateriile, iar eu l-am intrebat cat trebuie sa-i dau. “A gde vasi mesok?” (Sacul cu bani unde e?), m-a intrebat in gluma.
- Perchezitie facuta cu salbaticie
- Mi-am continuat munca, apoi am urcat la apartament. Burgudji, care a fost nu stiu ce fel de sef mare in timpul regimului separatist, avea o casa foarte simpla, la fel cum simplu e si el. Mobila nu era scumpa, dar se vedea ca totul fusese ales cu grija si decenta, pentru ca toate lucrurile acelea sa insemne un camin. Politistii care facusera perchezitia se comportasera salbatic, stricasera de dragul de a strica, intr-un loc smulsesera tapetul de pe pereti, in bucatarie scosesera chiuveta din perete si sparsesera zidul, peste tot erau haine si hartii aruncate unele peste altele. Usa de la intrare fuse sparta, dar pe dinauntru — politistii intrasera pe fereastra. Cu o seara inainte, femeia la care trasesem in gazda mi-a spus, despre sotii Burgudji: «Oni bili oceni pastradavsii» (Au suferit foarte mult). Tot orasul si-i aminteste cu respect si cu caldura pe Ivan Gheorghevici si pe sotia lui, Ivanka. Sofia, sora lui Ivan Gheorghevici avea sa-mi povesteasca mai tarziu, ca nevasta lui Burgudji, intr-una din multele perioade cand el a fost arestat, a fost nevoita sa se mute la Tiraspol si sa coasa lenjerii de pat, pentru ca sa aiba din ce trai, iar lui sa-i poata trimite mancare si medicamente la inchisoare.
- Doar ce am coborat din scara blocului unde se afla casa lui Ivan Gheorghevici, ca el l-a si sunat pe Kilcik. Dimineata fusesem la Internet si scrisesem un post pe Reporter Special, din care, cumva, razbateau spaimele mele de peste noapte. Cum Ivan Gheorghevici nu are nevoie de multe cuvinte ca sa ma inteleaga, a priceput despre ce e vorba si a sunat, sa vada daca totul e in regula. M-a cerut la telefon si m-a intrebat cum imi e. I-am spus ca sunt bine. A mai vrut sa stie daca apartamentul a fost distrus foarte rau de perchezitie si i-am raspuns, scurt, ca da, apoi m-am grabit sa adaug ca totul o sa fie bine. De la celalalalt capat al firului (si al pamanatului) am auzit un oftat care mi-a frant inima. «Ya nadeiusi» (Sper), a adaugat el dupa o pauza. Am mai spus odata ca totul va fi bine, apoi i-am dat telefonul lui Kilcik.
- Eu, Maia si Oksana — de ce nu avem cum sa nimerim in Siberia
- De la apartamentul lui Burgudji, Kilcik m-a dus la barul de la gara, unde mi-a dat sa mananc niste kestii calde, gustoase, facute din coca. Si nici macar nu a vrut sa stea de vorba cu mine, pana nu am terminat de mancat. Eu, care de obicei nu prea ascult ordine, a trebuit sa ma conformez, pentru ca Vanya a fost cat se poate de necooperant: s-a facut ca nu aude intrebarea pe care i-am pus-o, in rusa mea sovaielnica, intre doua inghitituri.
- Ceva mai tarziu, le-am cunoscut pe Maia si pe Oxana, doua jurnaliste de la televiziunea locala, care au facut un film despre Burgudji si despre cat a indurat el de pe urma presiunilor politice. Fetele se tem sa arate filmul inainte de alegerile din Moldova, iar o alta prietena a lor le-a prezis in gluma: «O sa planga Siberia dupa voi, dupa ce prezentati filmul». Doamna respectiva nu a fost prea optimista nici cu privire la viitorul meu, dar eu i-am reamintit ca in Siberia nu avem cum sa fim trimise, pentru ca Moldova a pierdut Siberia dupa dezintegrarea Uniunii sovietice. «Da, a pierdut o bucata mare de pamant», a fost ea de acord, ganditoare. Discutia se producea in garsoniera cat o casa de papusi a Maiei, in fata unui pahar de vin si a unor neterminate cani de ceai.
- In alta seara, am luat cina la Hotelul Medelean, intr-un separeu, in compania lui Simion, seful uneia dintre televiziunile locale, care a vrut neaparat sa ma cunoasca. Simion e jovial si curtenitor si cred ca e un bun profesionist. Urma sa ne intalnim a doua zi, dar nu am mai apucat. In alta seara, Kilcik a incercat, habar nu am de ce sa-mi dedice niste melodii romanesti, iar eu m-am steambat. M-a intrebat de ce ma stramb si i-am raspuns: pentru ca nu stiu cum altfel sa reactionez. Asa ca alte dedicatii n-am mai primit.
- Cafea ca la Istambul
- Sambata, baskanul a intarziat la propriul lui interviu, pentru ca s-a dus sa-i spuna «la multi ani» Zinaidei Greceanii, premierul Moldovei, dar in schimb m-a servit cu o cafea cum nu am baut decat la Istambul — tare si aromata. Baskanul zambeste mereu, are trei copii si o sotie tare frumoasa. Vreau sa fac candva un reportaj despre cum e el acasa, cu copii. La sfarsitul interviului l-am intreat ce-si doreste pentru poporul lui: «Pace, vremuri bune, fericire şi să crească numeric. Aceasta doresc eu cel mai mult poporului meu», mi-a raspuns.
- Duminica am plecat spre Tiraspol, dupa ce am promis gazdei mele ca, atunci cand o sa ma intorc, o sa trag tot la ea. Lasam in urma Gagauzia, cu oamenii ei calzi si veseli, cu strugurii care inchid in ei toata caldura soarelui de peste vara si cu vinurile in care soarele canta la orice vreme a anului. Lasam in urma un tinut care ar fi putut sa fie binecuvantat si o patrie a minunilor, dar care, in loc de asta, fusese, un ultima perioada istorica, pustiit de toate presiunile politice posibile. Comratul mi s-a parut trist si gol, pentru ca din el a lipsit gagauzul care pentru mine este cel mai important - Ivan Gheorghevici Burgudji. Seara, aveam sa fiu deja in Transnistria.
Sursa
2009-02-27 00:32:51