Profesorul - cal de bătaie în toate timpurile de Gheroghe Ciobanu

(Treptele degradării învăţământului preuniversitar din R. Moldova)



Astăzi, situaţia din învăţământ a atins punctul critic: profesorii au ieşit în stradă să-şi apere dreptul la un salariu decent, părinţii se plâng că programele de studii sunt supraîncărcate, iar elevii, în secolul internetului, nu mai au interes pentru şcoală. Totuşi, această situaţie n-a apărut din senin, există cauze concrete care au condus la degradarea învăţământului. În cele ce urmează vom încerca să ne referim la ele.

Prima eroare: „Toţi copiii sunt la fel”. Întâiul pas spre degradarea şcolii a fost introducerea concepţiei care spune că toţi copiii sunt la fel, iar dezvoltarea lor intelectuală depinde numai de învăţător. Dacă nu obţineau toţi nivelul de cunoştinţe şi educaţie prevăzut de programa de învăţământ - vinovat era profesorul. Autorii acestei teorii nu cunoşteau legile lui Mendel şi, cu atât mai mult, teorema lui Cantor, a „segmentelor introduse”. Conform acestor legi, dacă am aşeza oamenii într-un rând, la un capăt s-ar afla individul cu capacităţi limitate, la celălalt capăt - geniul, iar între cele două extreme se află o mare consecutivitate de oameni, diferiţi după gradul de capacităţi. Şcoala, familia, societatea pot dezvolta doar capacităţile native ale copilului, dar nu le pot „naşte”. Cu alte cuvinte, elevul nu poate asimila mai mult decât îi permit posibilităţile intelectuale. Din cauza egalitarismului, câţi dintre noi, profesorii, au fost învinuiţi de neprofesionalism, numai pentru că elevii slabi nu reuşeau să asimileze volumul de cunoştinţe din programele de învăţământ? Eram criticaţi că nu cunoaştem metodele de predare, că nu lucrăm independent, individual, cu părinţii ş. a. m. d. Autorii acelor strategii greşite nu recunoşteau faptul că pedagogii nu pot ,,turna” minte, educaţie în capul elevilor, ei îi pot doar ajuta, îndruma cum să obţină cunoştinţe. Dacă educaţia în familie e incorectă, şcoala puţin poate schimba în educaţia copilului. Educaţia părinţilor e mai influentă decât a şcolii, dar de instruire şi educaţie a răspuns şi răspunde numai şcoala, familia nu. De multe ori eram chemaţi de autorităţile locale să dăm explicaţii noi, nu părinţii vinovaţi de proasta educaţie a copiilor. Organele respective nu luau măsuri cu aceşti părinţi, în locul lor erau ,,bătuţi” profesorii. Aceeaşi situaţie e şi astăzi.
Iluzia studiilor medii obligatorii. Următorul pas spre degradare a fost trecerea la învăţământul mediu obligatoriu. Nici autorii acestei strategii nu cunoşteau pedagogia, fiindcă omului poţi să-i ei cu de-a sila, dar nu să-i dai. Dacă până atunci pe unii îi „duceam” în cârcă până în clasa a IX-a, acum trebuia să-i „târâim” până în clasele a X-a - a XI-a. Mulţi refuzau să vină la şcoală. Organizam grupe de pedagogi şi umblam pe la casele lor, vorbeam cu părinţii, dar efectul era nul.
Într-o zi ploioasă (numai atunci poţi găsi părinţii şi copiii împreună acasă), a pornit directorul cu un grup de profesori prin sat. A ajuns la o familie, erau toţi acasă, tata stătea întins pe divan şi privea televizorul. Feciorul, de pe cuptor, privea şi el. S-a început munca de „convingere”, cât de necesară este învăţătura, ce viitor poate avea copilul dacă nu va învăţa etc. După vreo jumătate de oră, tata îi spune feciorului: Vezi? Dacă ai să mergi la şcoală, ai să trăieşti ca ei. Dar dacă asculţi de mine, ai să trăieşti ca tata, aşa că, fă cum vrei…”. Tot mai mulţi copii ajungeau repetenţi, abandonau şcoala. Ministerul nu punea la îndoială „strategia”, dar îi critica pe profesori. Şefii direcţiilor raionale de învăţământ îi chemau la covor pe directori, aceştia, la rândul lor, pe profesori şi diriginţi. Drept rezultat, au început mistificările, ascunderea adevărului, amăgeala… Absenţele elevilor nu mai erau incluse în catalog, pentru a avea unde pune note din pod şi a-i trece clasa. Acest lucru îl cunoşteau cu toţii, dar îl treceau cu vederea. Dacă cineva încerca să-şi îndeplinească cinstit datoria era criticat la conferinţele din august… Aşa era discreditat pedagogul în faţa societăţii. Prestigiul profesiei noastre a suferit enorm, iar interesul pentru carte a scăzut. Nu avea rost să mai înveţi: oricum, profesorul era obligat să te promoveze în clasa următoare. A trebuit să treacă mult timp ca ministerul să înţeleagă că a dat cu oiştea în gard şi să treacă la învăţământul obligatoriu de 9 clase.
Cinci zile de studii în loc de şase. Foarte mult rău a făcut învăţământului preuniversitar reducerea săptămânii de studii, de la şase, la cinci zile, păstrând acelaşi volum al programei de învăţământ. Nu întâmplător părinţii se plâng că astăzi programele sunt supraîncărcate. Dacă funcţionarii de la minister ar fi puşi în situaţia elevilor, timp de un an de zile, să asculte câte şase-şapte lecţii pe zi şi să se pregătească de lecţii conform cerinţelor, ei ar înţelege la ce mă refer. Elevii, chiar cei mai buni, când văd că nu sunt în stare să facă faţă cerinţelor, pierd încrederea în sine şi nu mai continuă „chinul” învăţatului. Exact ca şi sportivul, căruia i se pun sarcini imposibil de realizat - ori iese din cursă, ori nu se prezintă la ea.
Deschiderea, cu hurta, a liceelor. Un alt pas spre degradare a fost apariţia liceelor. Trebuia mai întâi să fie creată baza tehnico-materială a liceelor - blocuri de studii, cantine, cămine, săli de clasă înzestrate cu cele necesare. Apoi, admiterea în licee să se facă prin concurs, cu examene. La noi, şcolile medii au fost transformate, cu hurta, în licee, a fost schimbată numai tăbliţa de la intrare… Din cauză că în licee vin mai mulţi cei care nu merită, iar uneori noi îi aducem cu de-a sila, ca să avem numărul necesar pentru a deschide clase liceale, majoritatea elevilor nu însuşesc programa. BAC-ul a devenit o formalitate, fiind mai mult pentru profesori, decât pentru elevi. Într-o clasă liceenii scriu lucrarea, iar în alta aceeaşi lucrare o scriu profesorii, care le transmit apoi testele rezolvate.
A devenit o modă şi „strânsul” banilor de la părinţi înainte de BAC, suma ajunge uneori la câte 1500-1800 de lei. Se adună bani şi de la elevi, la fiecare examen. Anul acesta, presa a scris despre un caz din raionul Cahul, în care un absolvent se plângea că notele la BAC sunt cumpărate şi, în acest fel, numai cei care au bani pot obţine o diplomă bună… Din păcate, aşa se întâmplă în întreaga republică. Nu numai la BAC, dar şi la examenele gimnaziale. Poţi să le vorbeşti elevilor despre echitate, cinste ş demnitate toţi cei 12 ani, dar în timp de trei ore, cât ţine un examen de BAC, sunt distruse toate aceste valori morale. Iar părinţii analizează, cu nume şi cifre concrete, pe la petreceri, în autobuze - cine şi cât a dat pentru o notă bună la examene. Mai mare ruşine nu se poate! Comparaţi notele de la examene cu cele obţinute de elevi în clasele superioare la aceleaşi obiecte. Veţi vedea cât de mare e diferenţa. În 2007 am avut un contigent foarte slab de elevi în clasa a XI-a. I-am întrebat cum vor susţine examenele dacă nu cunosc materia de studiu. Un elev îmi zice: ,,Puneţi-ne câte un „cinci”, ca să ajungem la examene, mai departe o să ne descurcăm. Spre surprinderea mea, toţi au obţinut note foarte bune. De ce se întâmplă astfel? Pentru că, la sfârşitul fiecărui an de învăţământ, ministerul totalizează rezultatele examenelor şi „aranjează” raioanele într-un top, după punctajul acumulat de absolvenţi. Evident, nimeni nu vrea să fie pe ultimul loc. Apoi, notele excelente la BAC îi pot asigura pe absolvenţi cu locuri în universităţi. În concluzie, 12 ani poţi să nu înveţi nimic, dar, dacă ajungi la examene, le cumperi şi eşti student.
Culmea culmilor: cele mai mici salarii le primesc profesorii. O tactică greşită a fost de a-i considera pe pedagogi ca făcând parte din sfera neproductivă. Această concepţie putea s-o formuleze numai nişte agramaţi, pentru că „produsul” care iese din mâinile pedagogului este cel mai important - noi făurim calităţile umane, pregătim ingineri, medici, miniştri, preşedinţi de ţară, muncitori de diferite profesii. Producem tot ce e mai scump, dar suntem remuneraţi cel mai prost. În consecinţă, mulţi profesori s-au reprofilat, iar alţii au abandonat şcoala pentru totdeauna. Numai din Grimăncăuţi au plecat, în ultimul timp, zece profesori, şase dintre ei având un stagiu de muncă de la trei la şase ani. Pentru a supravieţui, suntem nevoiţi să creştem porci, vaci, să lucrăm cote de pământ. Am văzut învăţători care muncesc prin sat cu ziua. Numai din salariu nu poţi trăi, dar să-ţi mai formezi o familie, să creşti copii, să-ţi construieşti o casă… Nici cele 30 de mii de lei nu-i ademenesc pe tinerii profesori să vină la ţară, nici plata contractelor de studii de către primării n-a rezolvat problema cadrelor. La început sunt atraşi, dar când vin şi văd situaţia reală - părăsesc domeniul. Din cei 31 de copii ai profesorilor din liceul nostru, cinci au urmat pedagogia, dar numai trei continuă să lucreze în acest domeniu. Dacă această profesie ar fi fost apreciată de stat, ar fi îmbrăţişat-o mai mulţi. Cei doi copii ai mei mi-au spus deschis că nu vor să fie robi ca părinţii lor. Ei au văzut chinul nostru, cum controlam caiete, făceam planuri, munceam din noapte în noapte pentru un salariu de nimic. Nu-şi doresc o astfel de soartă. După 45 de ani de muncă, dintre care 28 în calitate de director, am ieşit la pensie cu 307 lei, alţii cu şi mai puţin. Funcţionarii publici ies la pensie cu câte 1500-2500 de lei, dar noi primim… o indemnizaţie de şomer!
În concluzie. Auzim în fiecare an, la conferinţele din august, declaraţiile demnitarilor precum că „Şcoala este baza societăţii”. Dar aceiaşi demnitari uită că instituţiile de învăţământ ar trebui să constituie preocuparea principală a statului. Din păcate, noi, profesorii, am fost şi suntem importanţi pentru stat doar la nivel de declaraţii. În realitate, şcoala n-a avut parte nici de strategii judicioase, nici de concepţii normale, nici de reforme eficiente. Ea a coborât, timp de decenii, toate treptele degradării, ajungând astăzi la un punct critic, dincolo de care nu se mai poate merge.

Timpul, 10 octombrie 2008