o carte cu foamete

Am fost la Atelierul de Dramaturgie al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu". Actorii au citit din „Cartea foametei", semnată de Larisa Turea, re-apărută anul trecut la „Curtea Veche" (o primă ediţie a cărţii a fost scoasă la începutul anilor 90 la Chişinău).

Lectura a fost bună, chiar dacă, pe alocuri, a ieşit la iveală că actorii nu prea sunt obişnuiţi cu astfel de texte-document. Mai e ceva: anumite bucăţi, cum sunt poveştile personale din cartea Larisei Turea, nu pot fi citite, ci doar povestite. O soluţie mai bună era, poate, ca cititorii-declamatori să înveţe un text-două după care să-l prezinte/povestească/declame/recite/joace în faţa spectatorilor. Foaia ca intermediar şi cititul ca mediu de transmisiune a informaţiei poetice n-au fost alegerea cea mai reuşită. Mă rog, ştiind că actorii Teatrului Naţional fac treaba asta fără a fi remuneraţi, că intrarea a fost liberă, fără plată, eu zic că experimentul a reuşit. Poate că spectacolele-document nici nu e nevoie să fie recitate, ci doar re-citite...

Pentru că cititsem cartea elev fiind, partea cea mai interesantă a serii a fost, pentru mine, partida de discuţii ce a urmat recitalului. Pe alocuri, aceasta lua trăsăturile unui miting, dar patosul a avut rostul lui, reuşind să scoată la iveală câteva din pietrele ce stau de gâtul memoriei naţionale a foametei...

La nivelul memoriei individuale (trăitorii direcţi ai foametei) există un consens aproape deplin asupra motivelor şi semnificaţiei foametei din 1946-1947. Dovadă este similitudinea şi convergenţa naraţiunilor particulare ale evenimentului (majoritatea vorbitorilor au povestit istorii identice, deşi provin din varii zone geografice, istorice, profesionale, culturale). Îmi amintesc că şi bunelul din partea mamei îmi povestea despre vremurile alea, când el, proaspăt demobilizat din Armata Sovietică, s-a reîntors la vatră chiar pe timpul foametei. Îmi mărturisea că mânca ghindă (satele de la Codru au rezistat mai uşor), făină din scoarţă de copaci. Celălalt bunel îmi zicea o poveste asemănătoare. La fel şi bunicii soţiei, deşi ea provine din altă extremă a ţării. Buneii mei (şi ai altora) ştiau şi cine e vinovat de chestia asta, semn că acolo, în underground-ul rural, în memoria colectivă locală, lucrurile sunt cumva clare...

Neclarităţile apar de îndată ce un eveniment precum foametea organizată din 46-47 trece din registrul memoriei individuale (şi locale) în cel al memoriei colective (naţională, oficială). Or, atât la nivelul intelectualilor, cît şi al politicienilor (2 categorii de scribi şi ingineri ai memoriei coelctive) nu există o concordanţă, sau măcar un conses aparent de opinii şi note morale ale tragediei... Unii politicieni zic că foametea se datorează unor înlănţuiri de cauze întâmplătoare ( seceta, apoi nefericita „incompetenţă" a unor funcţionari din aparatul de stat), alţii nu spun nimic ( cum ar fi cei care nu au venit ieri la recital, deşi au fost invitaţi), o a treia categorie e prea „încremenită" în planuri de viitor ca să mai aibă timp pentru trecut...

Pe de altă parte, intelectualii moldoveni calcă acum pe greble...lăsate tot de ei. Literatura moldovenească sovietică nici n-a amintit, în toţi acei 45 ani de dominaţie, de problema foametei. Din contra, epoca cu pricina a fost zugrăvită în culori vii, presărată cu kitsch sămănătorist şi fals entuziasm al primilor kolhoznici (nu e nimic despre foamete în romanele lui I.C. Ciobanu, I. Canna, Ana Lupan, nici în poeziile lui L. Damian, G. Meniuc, E. Bucov, I. Barjanski, P. Cruceniuc şi restul). Chiar dacă plăsmuita realitate proletcultistă nu a reuşit să se substituie trăirilor ale martorilor oculari, ea a reuşit ceva mai mult: să seducă o altă generaţie, cea a mortorilor indirecţi (emigranţii), sau a celor care au venit pe urmă (fiind născuţi după 1947). Acestor generaţii, lipsite fiind de suportul memoriei directe, au căzut rapid în plasa vrăjilor narative ale scribilor moldoveni. Astea sunt greblele, ele trebuie scoase. Va trebui, pe post de genişti, să fie tot cei care au plantat bombele...

Sigur, chestia asta nu e uşoară. Generaţiile care vin sunt tot mai greu ancorabile în trecut, acestea preferând prezentul etern, imediat, sensibil. E greu să-l convingi pe un individ ahtiat de socializare (pierdere de vreme pe internet, localuri) că ar avea nevoie de un up-date (actualizare) a trecutului...

Morţii nu pot fi înviaţi, la fel nici cei care i-au înfometat, dar memoria lor poate fi, în sfârşit, plantată acolo unde trebuie, în vizibilitatea publică. Sămânţa memoriei trebuie sădită în chiar cnetrul oraşului şi mă gândesc că nu avem, în Chişinău, un monument/piatră de comemorare a victimelor foametei, nici o stradă care ar purta numele: Aleea Foametei, Piaţa Foametei. Mă gândesc că nu e un lucru atât de mic, şi nu e un lucru atât de greu. Dacă pentru Grigore Vieru s-a făcut atâta zarvă, de ce nu s-ar face puţină vâlvă pentru ca o stradă din Chişinău să poartă numele tragediei care a omorât vreo 200 mii oameni...

Nu cred că e o soluţie bună lecturarea piesei la sate, în şcoli. EI nu au probleme, EI ştiu. NOI (adică intelectualii) nu ştim, şi eventual, nu vrem să ştim. Problema foametei şi a locului ei în memoria colectivă nu e o problemă individuală a cetăţenilor, ci una de conştiinţă colectivă şi a celor care creează această conştiinţă.