Critic de familie
E pecetluit deja, ştiu ce voi face când voi creşte mare: voi scrie. Ochii sensibili şi covârşiţi, daţi peste cap la citirea acestui anunţ important pentru ţară, pot reveni acum la poziţia iniţială. Nu o să scriu pentru tipar! O să o fac pentru acasă. La ce ar folosi să ajung şi eu, în două luni, aruncat şi uitat la oferta specială de 4,9 lei, alături de Schulz, Auster, Mazzucco, Faulkner şi Agopian? M-ar răni la umoarea proprie într-un mod iremediabil (cretinii ar fi folosit expresia neglijentă la modul iremediabil, ca-n mahala, adică).Scria cândva Pascal, cum spunea undeva Girard, pe undeva, cutare are dreptate… Nu v-aţi îngreţoşat de expresiile astea căznite, ce împănează în deşert gândiri arogante, neputincioase a se ajuta singure, lipsite de încredere în fluxul ideatic propriu, ci având mereu nevoie de cârje, de referinţe „din tomuri”?
Dacă mă apuc să scriu pentru acasă, m-aş putea, oare, înregistra la un critic/recenzent de familie? Care să-mi calce periodic pragul, cu trusa ambulantă în mână (adică DEX, DOOM, Istoria lui G. Călinescu, Istoria lui N. Manolescu, articolele contestatare ale lui P. Cernat, altele): ia să vedem, ce aţi mai scris; deschideţi, vă rog, larg, caietul.
Ar trebui să scriu o recenzie la Nunţile necesare a lui D. Ţepeneag. Cum păstrezi echilibrul între impresiile oneste, la cald, şi cerinţa contractuală de a menţine cartea în limitele vandabilului? Unei cărţi care mi-a plăcut enorm, cea mai cinstită recenzie de făcut din parte-mi ar fi asta: Mi-a plăcut enorm! Tot ce brodez pe lângă (hermeneutică de doi lei, amintiri din lecturi psihanalitice, raportări la alte opere, etc) conţine o indigestă doză de vanitate şi are miros de pur profit, de parazitism. Mă înghesui, adică, sub reflectorul lui Ţepeneag ca să înhaţ şi eu o îmbucătură de scurtă celebritate.
De-aş fi un autor, aş râde de m-aş prăpădi să constat cum vreun recenzent se screme să identifice, să zicem, elemente de psihologie arhetipală în producţiile mele, când eu nu am citit decât o carte de Jung (de exemplu), şi aia autobiografică. Poate două cărţi... Sau să-mi facă o mitanaliză. De parcă o coapsă de femeie nu ar fi ceea ce îi spune numele, ci neapărat un simbol al mamei originare, iar fetişismul meu pentru picioare nu e altceva decât (aiurea spun) expresia dorinţei de a fi subjugat. Ah, chinul acesta de a scoate musai ceva abisal interpretabil din ceea ce nu se pretează nici unei interpretări, fiind vorba de realism pur şi limpede ca lumina zilei! Actul sexual este sex şi nu calea regală către mica moarte din timpul vieţii, cum am citit în nu ştiu ce prefaţă de filosof constipat. Chiar e nevoie să practicăm fanfaronada asta îmbârligătoare?
Sursa
2009-01-29 14:28:49