Helsinki 1999. Cine este vinovat ca R.Moldova nu a fost invitata sa adere la UE?

  Summit-ul UE de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) a invitat la negocieri de aderare Bulgaria, Romania ,  Slovacia,  Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Malta, Turcia, de asemenea tarile baltice Letonia, Lituania si Estonia, astfel UE îsi propunea sa integreze, din punct de vedere economic si politic, toate tarile din Europa Centrala si de Est care în timpul Razboiului Rece s-au aflat în zona de influenta a Rusiei. Se stie ca delegatia RM nu a participat datorita faptului ca atunci inainte cu ceva timp a fost demis Guvernul Sturza si nu fusese ales alt prim-ministru. Mai jos redau un material despre Summit ca sa se vada cit de important a fost pentru aderarea RM la UE.

Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marcheaza sfârsitul unei perioade de tranzitie în viata Uniunii Europene, de la o regiune integrata exclusiv din punct de vedere economic, cu o piata unica, la un organism politic care îsi propune sa aiba propriile initiative de politica externa si de securitate. Exista comentatori care apreciaza ca Uniunea nu mai reprezinta un club al celor bogati, cum era deseori denumita, ci o forta reala în viata politica internationala, pe lânga rolul esential jucat în integrarea regionala.
Deciziile luate la Helsinki care sustin afirmatia ca Helsinki reprezinta un punct de cotitura se refera la trei domenii: largirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de tari din fostul bloc socialist, si a doua republici baltice; crearea fortei de reactie rapida independenta de NATO; restructurarea institutionala în vederea acceptarii noilor membri.

1. În urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeana a hotarât sa invite la negocieri în vederea dobândirii statului de membru cu drepturi depline urmatoarele tari: Malta, Turcia, Bulgaria, România, Slovacia, Lituania si Letonia. S-a hotarât de asemenea ca negocierile efective de aderare sa înceapa în februarie 2000 si se asteapta ca primii membri sa fie admisi în mod real în 2002. Invitatiile de începere a negocierilor în vederea dobândirii calitatii de membru cu drepturi depline reprezinta o provocare la adresa capacitatii Uniunii de a se adapta din mers la noua situatie, testând, în acelasi timp si hotarârea sa de a valorifica oportunitatile de dezvoltare economica si de maturizare politica. Prin acceparea reala a acestor tari si a celorlalte care deja negociaza termenii de aderare la UE din martie 1998 (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru), numarul tarilor membre UE va creste de la 15 la 28 pâna în 2025. În momentul integrarii acestor tari, populatia Uniunii va numara 500 de milioane, ceea ce reprezinta o crestere cu 30%; o crestere asemanatoare va consemna si extinderea teritoriala a UE.
a) Acceptarea Turciei, tara musulmana, la negocieri marcheaza un moment de cotitura, mai ales daca tinem cont de faptul ca acum doi ani, candidatura acesteia a fost respinsa în mod categoric. Decizia reflecta nu numai intentiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, ci si a celor culturale si religioase. Turcia poate sa reprezinte un punct de stabilitate în SE Europei si o foarte importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu.
b) Prin invitarea la negocieri a Bulgariei, României si a Slovaciei, pe lânga invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei si Sloveniei, Uniunea îsi propune sa integreze, din punct de vedere economic si politic, toate tarile din Europa Centrala si de Est care, în timpul Razboiului Rece s-au aflat în zona de influenta a Rusiei. Pe termen scurt, decizia pare sa afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, în sensul ca aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-si spori performanta economica. Pe termen mediu si lung, integrarea spatiului central si est-european prezinta certe avantaje: se mareste piata interna, forta Uniunii va creste, Europa ca atare se întregeste.
c) La negocieri au fost invitate si celelalte doua republice baltice, Letonia, Lituania (dupa cum am amintit, Estonia negociaza termenii de aderare din martie 1999). Decizia este semnificativa mai ales în ceea ce priveste relatiile Uniunii cu Rusia. Odata cu acceptarea acestor tari, Uniunea Europeana se va învecina direct cu Rusia.

2. Tot la Helsinki s-a hotarât crearea, cel mai târziu pâna în 2003, a unei forte europene de reactie rapida formate din 50 000-60 000 de oameni, forta care sa fie dislocata în maximum sase luni si care sa fie mentinuta într-o zona conflictuala maxim un an. Misiunile acestei forte sunt de natura umanitara si de mentinere a pacii. Forta de reactie rapida urmeaza sa fie formata pentru început din unitati nationale care se afla sub comanda NATO. Majoritatea comentariilor apreciaza ca masura de înfiintare a acestei forte europene reflecta hotarârea ca, din punct de vedere militar si al initiativelor de politica externa în general, Europa sa nu se mai afle în situatia din timpul ultimului conflict din Iugoslavia, aceea de dependenta fata de Statele Unite.
Decizia a fost însotita de crearea a trei noi organisme:
-o comisie politica si de securitate, cu misiune permanenta, formata din reprezentati nationali la nivel de ambasador;
-o comisie militara, formata din ministrii apararii;
-un stat major care sa ofere expertiza atunci când i se solicita acest lucru.
La câteva zile dupa reuniunea de la Helsinki, a avut loc reuniunea de sfârsit de an a ministrilor de externe din tarile membre NATO. În general, decizia EU de a-si crea propria forta de securitate si de a prelua conducerea în probleme de aparare la nivel regional, a fost salutata de catre Alianta si de catre administratia Clinton, dar tarile membre NATO care nu fac parte din UE si-au exprimat îngrijorarea ca vor fi excluse de la procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveste politica de securitate a Europei.
Îngrijorarile de aceasta natura sunt mai vechi; în octombrie 1999, în cadrul unei discutii cu fostul ministru britanic al apararii, adjunctul Secretarului de Stat american, Strobe Talbott, a declarat ca “Statele Unite nu sunt de acord cu crearea unei forte militare care, mai întâi, ia nastere sub umbrela NATO, apoi se îndeparteaza de NATO, se desprinde de NATO, deoarece ar reprezenta o forta care initial este un substitut pentru Alianta si, în final, intra în conflict cu aceasta”. Cel putin la nivelul declaratiilor, îngrijorarile au fost calmate de catre liderii europeni. De exemplu, premierul Marii Britanii a declarat în cadrul summit-ului de la Helsinki ca “forta de reactie rapida nu este împotriva NATO si nici un substitut pentru NATO, deoarece nu cream o armata europeana, ci un organism care reprezinta statele nationale suverane în politica de aparare”.
Importanta crearii fortei europene de reactie rapida poate fi sintetizata citând declaratia presedintelui Chirac din cadrul summit-ului: “pâna acum, era posibil ca Uniunea sa joace un rol în viata politica, economica, în domeniul umanitar, dar nu avea la dispozitie si mijloacele adecvate de natura militara pentru a o face; acum are la dispozitie toate instrumentele pentru a duce o politica externa adevarata”.

3. O a treia decizie luata la Helsinki are în vedere restructurarea institutionala a Uniunii, ajustarea în vederea încorporarii noilor membri. De remarcat ca Uniunea si-a impus termene privind încheierea acestei reforme, cel mai târziu anul 2002, pornind de la ideea ca ea însasi trebuie sa fie pregatita pentru a-i primi pe noii membri si nu numai pentru a le impune anumite conditii de aderare. Evident ca masurile de restructurare interna vor concentra atentia în perioada urmatoare, întrucât functionalitatea depinde într-o masura considerabila si de identificarea unei structuri optime. Or extinderea implica regândirea, de fiecare data a acestei structuri. Se are în vedere gradul de reprezentativitate în cadrul Comisiei Europene, natura si ponderea votului în diferitele organisme etc.

Material preluat

http://www.e-scoala.ro/istorie/helsinki.html