GRIGORE VIERU A AŢIPIT

Nu cred că Dumnezeu s-a temut să-i dea vigoare trupescă. Un corp firav, istovit de insomnie şi disfuncţii cardiace a fost mai degrabă o „stratagemă divină” menită să buimăcească legiunile prinţului acestei lumi făcându-le să rătâcească în disperare pe cărările bătătorite ale păcatului omenesc în speranţa că îl vor surprinde şi pe dânsul, neputinciosul, pe poteca strâmtă a greşelii trupeşti.

Vieru, în acel timp, stătea la pândă în ambuscada virtuţilor sale ca să doboare, cu harul unui mare conducător de oşti, legiunile ispitelor trupeşti şi păcatelor lumeşti ba cu un surâs naiv de copil, ba cu un dor atotcuprinzător de mamă, ba cu un act de iubire pentru oamenii dragi adunaţi de el cu greu „într-o singură icoană”.

Nu l-am crezut niciodată că este bolnav şi neputincios. Nu l-am crezut nici atunci când mi-a spus cu vocea stinsă că a făcut un atac de cord. Când mi-a zis că a mai făcut unul, am vrut să-i spun că nu-l cred, dar m-am oprit la timp cu gândul că dacă „s-ascultă”  îi stric jocul şi îl fac vulnerabil în faţa neprietenilor, care ar fi bine să-l subestimeze şi în continuare.

Chiar dacă ştiam că nu mai doarme de un amar de ani, nu l-am crezut niciodată  că a obosit, după cum nu l-am crezut niciodată că doarme atunci când aţipea câteodată pe neprins de veste.

Nu vreau să cred că a murit.  

Grigore Vieru a aţipit pe o clipă şi cu acest somn scurt sfidează pe furiş, veşnicia  tot aşa cum a sfidat pe parcursul întregii vieţi realităţile.

Sergiu Mocanu

Bucureşti, 2009