Poetul ştia…

Ceva se-ntâmplă azi cu noi:
Azi lacrimile sunt gunoi.

Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteşte rea.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Din pâine iau, să pot zbura,
Cât de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt şi judecat
Că, trândăvind, m-am îmbuibat.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

Este “Doina” poetului Grigore Vieru.

Ce se va întâmpla după moartea sa este absolut previzibil. Câteva zile cei mai mulţi vor vorbi despre el, despre rolul lui semnificativ în viaţa culturală a românilor (basarabeni). Oamenii vor plânge, fără o profundă tristeţe, (”Ceva se-ntâmplă azi cu noi:/Azi lacrimile sunt gunoi”) oamenii vor cânta ode, vor vorbi despre cât de recunoscători trebuie să fim… Iar peste trei zile, vreun joc politic de doi bani (să zicem, Chirtoacă va fi învinuit că a brutalizat-o pe vânzătoarea de la chioşcul de ziare) va atrage atenţia tuturor, şi poetul va reveni în uitare, unde s-a aflat cea mai mare parte a vieţii lui… pentru că ne-am obişnuit să auzim că Grigore Vieru e un mare poet, să-i purtăm un vag respect, dar fără să ne amintim de el vreodată în viaţa noastră cvasi-tumultoasă.

Când a murit Grigore Vieru? Ca om sau ca poet… “Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,/De-am mai trăit!/Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu/Că am murit!…”