Salut, Dobrik! Sau „Dobreak”, cum iţi place să te dezmierde susurul lingăilor. Şi câţi ai adunat în jurul tău. Doamne, o întreagă faună... Pe cei mulţi, însă, nu poţi să-i păcăleşti. Cei mulţi ştiu ce hram porţi. Ca antrenor, pentru că jucător ai fost bun. Tu, suficienţa şi aroganţa ta vor îndepărta iarăşi oamenii de echipa naţională, pentru că ai făcut din ea o piaţă. Ştii tu ce vreau să spun. Piaţă de jucători. De jucători care-ţi aparţin şi din care vrei să scoţi bani, promovându-i prin intermediul echipei naţionale.
Ce să vadă oamenii la tine, Dobrik? Că antrenezi la fel ca acum 20 de ani, când Lobanovski te-a convocat prima dată în “Sbornaia”? Că nu s-a schimbat nimic în felul în care vezi fotbalul. Sau mai degrabă nu-l vezi!
Dobrik, ai tu o boală cu piticii. Cred că m-am prins, că altfel nu înţeleg. Cu cât sunt mai mici, cu atât ai senzaţia că-i domini mai tare... Îţi place să fii şeful. Să-ţi încordezi muşchii. Cine te contrazice devine instantaneu duşmanul tău. Eu te voi contrazice mereu. Şi îţi spun că fotbalul mare nu se mai face cu doi la kil. E timpul călăilor, al celora care fac diferenţa, într-un duel, cu o singură zvâcnire de umăr. Te-a pierdut, a şutat, a marcat! Dacă s-ar apuca şi pigmeii de la Circul de Stat de fotbal, i-ai lua şi pe ei?
Degeaba îţi explic, Dobrik. Că oricum nu înţelegi nimic. Tu eşti unul dintre cei care nu învaţă limba română din principiu... Aşa nu ne vom califica niciodată! Nu mai pot eu că te superi... Am auzit că vrei un război cu presa şi că te dai tare pe la conferinţele de la Federaţie. Ai fost un fotbalist bun. Dar nu eşti antrenor. Tu eşti o iluzie. Iluzia că ne vom califica la Mondiale cu tine pe bancă.