Stilul. Ucigaş cu simbrie al amintirilor nude. Eu nu mai ştiu dacă socioloaga de la nuntă a existat cu adevărat sau am visat-o. Flirtul nostru dezmăţat, sub ochii soţului, să fi fost el, oare, posibil la vârsta pe care o aveam atunci sau l-am închipuit din dorinţa de a-mi "repara" şi glorifica trecutul? Nu este o trădare faţă de jurnal că mă apuc să iau de acolo sâmburi de realitate (deja trecuţi printr-o încifrare, pentru ochii indiscreţi) şi să îi semăn pe-aici, în pustiul virtual, crezând precum atâţia alţii că dacă "stilizez" (a se citi mint cu stil) se cheamă că scriu? Fata din tren - cea cu seminţele de dovleac recuperate şi înghiţite direct de pe bancheta soioasă a compartimentului - e mai proaspătă în minte, dar, tot din aceeaşi oloagă dorinţă de autoglorificare, descrierea ei se naşte greoi, în termeni pedanţi, amănunţiţi, îndelung căutaţi, de aceea: adevăraţi? Cu timpul, mi se va fixa în memorie atât de perfectă şi, deci, neverosimilă încât voi deplânge că am omis să amintesc de pufuşorul fermecător care îi înconjura arcadele şi le unea aproape inobservabil cu tâmplele, printr-o punte deloc dezagreabilă de firişoare incolore de păr.

Unde este loc şi de mine în toată alergătura asta, adeseori searbădă, în întâmpinarea scriitorului care nu sunt? Cât din vocea mea mai rămâne nealterat în urma zecilor de intervenţii asupra textelor, cu rindeaua (nu de puţine ori sterilizantă a) stilului. Pe blog, tentativele diaristice suferă enorm de falsificare (asta se întâmplă şi în caiet, dar nu în aceeaşi cantitate), ochiul nostru implorând-salivând la public, despre care scriam acum câteva luni, ne înfoaie în pene şi ne face să credem că mai e puţin şi ne putem freca pe burtă cu Mateiu Caragiale, cu P. Roth sau cu mai pământescul Cristian Tudor Popescu (impresia de rimă e involuntară). Breasla grafomanilor e încăpătoare. Din rândurile ei, rareori se desprinde câte unul a cărui scrijelitură nu se cocleşte cu trecerea timpului. Ia să (ne) vedem!