Nu-mi plac scriitorii cu pseudonim. Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi actori. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea.

"Romanul" Bietele corpuri este, incontestabil, al ei. Atât de al ei, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat, pe la ultimele 40 de file, de câteva ori bune, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei.

Notele Soniei Larian au ceva şi din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru, atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate. Mai datorează enorm şi crudei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu stea nici o clipă să-i priceapă straniile apucături, să-şi dorească să scape de el; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu se adresează pur minţii. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges. De departe, cele mai interesante sunt fragmentele din Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte încercările etimologice ale autoarei - impecabile.

Eu iubesc, caut şi cunosc franceza într-o bună măsură. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată toleranţa, găsesc că e dovadă de snobism. Mi-a fost insuportabil. M-am gândit la cititorii care nu ştiu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi.

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citit, din Bietele corpuri. Ah, uitasem: aceasta nu e o recenzie. Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă, perfect (şi musai) traductibilă în Occident, a literaturii române.