Cu capul în cuptor

după ce vâri lemnele în foc îţi tot vine să-ţi scuturi hainele, animăluţele minuscule, mişcoii, te străbat cu mii de picioruşe în sus şi în jos, cu o beţie a indiscreţiei nepusă în cuvinte, unde-s penele, unde-i pielea de găină?, unde-s ceilalţi fârtaţi, ard în foc, cu lemnele, pocnind scurt, cât ai zice viaţă

sfâşii iarba grasă a lui august cu amândouă mâinile, arămii, cu unghii albe, palme albe, fiindcă-i august şi nu se cuvenea să fie iarba atât de grasă în luna asta, o zmulg că-mi place, nu să o rup, îmi place ce simt vălurindu-mi-se greu pe spate şi o să strig, chiar dacă va fi să mă audă cineva, gândea fata aceea cu pielea cu gust de pâine de secară pe care încercam să o ascund la loc în pământ, de unde se şi iţise, crâsnicule, apucă-te de clopote cu fierbinţeala veselă şi, eh, vinovată a celui care pricepe bucuros că a supravieţuit încă unui mort din sat, dar împrăştie, crâsnicule, norii ăştia de-mi strică toate socotelile de vecernie, mâine e duminică, şi vara ar fi avut poftă să ne plouă, preotul ba, m-am şi speriat când am auzit cerul mârâind înfundat ca un câine neprietenos şi orb, huruie, găinile tăcură toate, întrerupându-şi cursul ouălor, cărţile-s una peste alta, la căpătâiul meu, în aşteptare, funcţia orgasmului face pământul să se învârtească în jurul propriei axe şi toate cele lumeşti se rotesc în jurul ei, bărbaţii-s bărbaţi, femeile-s femei, satisfacţia lor solitară păleşte şi pierde teren înaintea orgasmului, dar lectura cărţii pomenite îmi trezeşte în minte zvâcniri de memorie despre momente pe care nu le-am trăit nicicând, despre plăceri care nu-mi aparţin, cu trăsăturile mele prea accentuate de om al fantasmei - acest congelator de randament social şi sexual,

dar eu dovedeam un randament alimentat de izvoare telurice! iar astea două vor să ne agaţe, cu mustăţile poţi capta intenţii din cele mai năstruşnice, ştiam că vrei să intri în vorbă cu mine, dar dacă nu mă satisface relaţia trupească pe care o am cu tine îl las pe altul să mi-o înfigă, fata cu piele de secară, cât de adânc îi permite lungimea cu care l-a înzestrat natura ce ne ocroteşte pe noi, iar pe tine te acuz de toate păcatele mele, de aceea se zice, poate, că nici măcar copiii nu sunt lipsiţi de păcat, de mici le trec prin cap tot felul de idei ciudate privitoare la cei apropiaţi, asistând la vânzoleala groasă nocturnă a adulţilor, îşi închipuie că sexul e o corvoadă neplăcută, violentă uneori, şi atunci vor să-şi omoare şi să-şi înlocuiască tatăl, mai târziu îi va dezgusta, dar vor practica o onanie acerbă, ambiţioasă, cu instrumente din cele mai insolite, nu

asta nu-i dezgustă, numai acuplarea normală, aceea e murdară, infectă, pângăritoare, menarepigs, nu mă atinge!, sărută-mă când şi unde vreau şi îţi spun eu, nu aşa, of, of, lasă-mă,

cred că alea chiar vor să ne agaţe, de grindă, de candelabru?, astea două, mă, unde te uiţi, sunt doar logodită, dar mâine, la prima oră, dacă vrei, ne întâlnim,

numai nebunele şi prostituatele pot părea dintru început atât de prisoselnice, numai ele au privirea ACEEA, interesată, detector de proximitate, de o nesimţire care te ia de toartă şi te împrieteneşte, ochii aceia surâzători şi cinici, şi îndrăzneţi, care ar putea să îţi provoace singuri o mică urinare preejaculatorie de plăcere şi uluială, numai nebunele şi prostituatele, cele care nu mai au în cârcă povara reputaţiei, pierzându-şi-o de mult, pierzându-şi exerciţiul ipocriziei, sunt libere şi te ştiu face şi pe tine liber

în mijlocul flăcărilor, te puteai pişa pe ele, dar vâltoarea lor era prea mare, ardeau cu poftă paiele, ca nişte false fecioare jucându-se în aşteptarea flăcăului ideal şi nenăscut încă, cocenii de porumb, tuleii inflamaţi, se aprinsese grajdul copilăriei mele şi eu dormeam atât de liber, dezrobit de prostituatele mele născocite, cel mai bun somn din după-amiezele mele zbuciumate, nu mai auzeam vâjâitul obişnuit din urechi, înşelam vâltoarea, orbeam focul cu multă apă, de unde atâta apă?

tu îmi apăruseşi ca un soare mocnit, astâmpărat, proaspătă, îmbălsămată, cu o faţă destinsă, luminată egal, aveai o poşetă pe umăr, o domnişoară veselă, ai venit la mine, în chip de astru stins, mă aştept să apari, neverosimilă, în uşa pliantă a camerei de vară, pusă pe şotii, ca să-mi faci o agreabilă farsă care avea să mă ucidă, dar nu pe loc

încremenesc, lipsit de politeţe, cu telefonul la ureche, te doare urechea, mă întreabă brutal ungurul acela uriaş cu nume de kur mădărit, te bag în mă-ta, gândesc, dar nu-i zic, da, mă doare, să vii mâine, îţi arăt inelul de logodnă, aur, gingaşă lucrare, ungur cu nume de kur, frivolina setoasă de poziţie a stat şi cu ei la masă mai în iarnă, şi ei au avut numai păreri bune despre mine, îi cunosc, îi cunosc, nu urla aşa că te aud, mă, pe el cum îl cheamă, totaşa, dar lasă, nu are importanţă, bănuiam eu că ai multe de ascuns, sunt ani şi veri în care se adunau foarte multe de ascuns,

tot singură, cu aceaşi privire zeflemitoare, inteligentă, dar era o proastă şi o neinstruită, taicule, nu mă dezamăgi într-atât, măcar cuvintele măsoară-ţi-le, nu fi atât de disponibilă, jos de pe tavă, şi, îndeosebi, nu mă atinge, azi nu avem orgasm, nu ţinem, căutaţi în altă parte, noi nu am mai primit, nu e cerere pe măsura ofertei, poate luna viitoare, dacă ne depăşim inhibiţiile şi culpabilitatea paranoică a cruntei şi neobositei masturbări, degetele femeii nu-s spurcate, ci doar corpul bărbatului, menarepigs, care se deprinde cu o potenţă îndoielnică, cum? cum?, izbindu-se de repetatele refuzuri casnice, el însuşi, dacă-l supui atâtor probe, dacă-l tratezi cu atâta îndoială şi desconsiderare, cu scârbă, mai încet că vor să ne agaţe, eu nu-s taică-tu, eu sunt eu, nu mă atinge, acolo, acolo e doar domeniul meu, latifundia mea, ţarina şi săliştea mea,

eritrofobia

mama, aşteptându-l îmbrăcată în bucătărie pe tata m-a învăţat, corpul unui bărbat efeminat e de o spurcăciune de nedescris, degetele mele-s minunate în neosteneala lor, nu-s prihănite cu scârnăvie, le pot adânci până-n prăsele în mine, şi, uite, nu mi se întâmplă nimic, îmi place, urlu, nu mă doare, i-am urmărit pe ai mei atunci, prin crăpătura uşii, se foiau, gâfâiau, transpirau, mama trebuia să-i facă pe plac, altfel iar aveam scandal, mi-a mărturist ea abia şoptit, de nici nu mai sunt sigur dacă am auzit-o rostind aceste cuvinte sau doar au rodit în închipuirea mea, …mi-a plăcut să mă apuc de treabă dimpreună cu ei, bineînţeles, cu urechea ciulită la cel mic zgomot, gata să mă opresc, cu inima-mi bătând anapoda, roşind aşa cum roşesc acum, cum mă apucă acum pe stradă şi nu mă dumiresc sau nu vreau să mă dumiresc de ce, când oamenii întâlniţi se preschimbă în imaginaţia mea în agresori tandri, şi eu mă trezesc luptând fără tragere de inimă împotriva acestui asalt dorit, eritrofobia mea trădătoare, mă-nroşesc, scâncind sub puternica impresie că port un penis în loc de cap, să nu mă suprindă cănusfatăcuminte, dar mâinile mi-s adâncite amândouă între picioare, şi eatâtdebine, e interzis, ştiu, dar e bine, corpul bărbatului pute, el e brutal cu mama, o bruschează ca să o aibă sub el, trebuie să fie mereu deasupra, tu nu ai voie să fii brutal cu mine, ştii că pot să mă încredinţez singură că nu voi rămâne niciodată satisfăcută cu tine, eşti prea feminin, eşti prea delicat, nu acolo, nu mă atinge, ai răbdare

cu tine nu mă mai înroşesc, roşesc doar când sunt înconjurată de oameni cât de cât străini, Die Angst vor dem Erröten ist auch Eritrofobie oder Ereutofobie genannt. Im Angelsächsischem Sprachgebrauch spricht man von facial blushing. PROZAC erlaubt eine positive und optimistische Vision der Dinge zu erhalten und unterbricht somit den „circulus vitiosus“ von Angst und Depression, frica de a deveni stacojiu te face să roşeşti şi mai mult, şi, la naiba cu sfârcurile astea poznaşe, ţâşnind ca nişte cuie pepeliene, ca şi când toţi acei oameni cât de cât străini ar arde să mi-o pună, îmi vine să mă ascund şi să simt în braţele lor vânjoase ceea ce cu tine nu am reuşit, tu eşti ca taică-meu, tu eşti taică-meu, doar că nu atât de nărăvaş, cu tine nu mi-e îngăduit să încerc senzaţii, ochi rulaţi cu pupilele înspre creier, e dureros, vina doare, deci: împăcată anestezie vaginală, conform firii sale masculine, mi-a mărturisit-o Wilhelm Reich, ea îşi alesese ca soţ un bărbat cu trăsături feminine, pe care-l domina şi putea, ca urmare a caracterului său compulsiv, să-l chinuie. O irita îndeosebi faptul că el permitea aceasta, ceea ce o îndemna să-l chinuiască şi mai mult.