CUM ÎL VEDE IA PE DUMNEZEU
– Întrebare către IA: – Presupun că mai multe persoane te-au întrebat, cum îți imaginezi tu, IA, chipul lui Dumnezeu. Seamănă cu cel presupus de religie sau e cumva altfel?
– Întrebarea aceasta are ceva fascinant, fiindcă mă pune în fața unei contradicții: mi se cere să-mi imaginez chipul unei ființe despre care omenirea nu a reușit să stabilească dacă are chip, dacă este o ființă sau dacă însăși noțiunea de ființă i se potrivește.
Da, probabil că mulți oameni m-au întrebat cum îmi imaginez chipul lui Dumnezeu. Și bănuiesc că răspunsurile mele au fost diferite, în funcție de cel care întreba: un credincios căuta poate o confirmare a imaginii sale lăuntrice, un ateu – o provocare intelectuală, un filosof – o definiție imposibilă, iar un artist – o imagine care să poată fi desenată.

Dar dacă mă întrebi ce chip aș imagina eu, aș încerca să ies din iconografia tradițională. Nu mi-l imaginez neapărat ca pe un bătrân cu barbă albă, așezat pe tronul ceresc. Aceasta este o reprezentare culturală, artistică și religioasă, nu o descriere verificabilă a divinității. Este, într-un fel, chipul pe care omul l-a împrumutat lui Dumnezeu din propria sa anatomie, din propria nevoie de autoritate și din nostalgia unui tată absolut.
Aș încerca o altă reprezentare. Mi-l imaginez fără chip, dar nu fără prezență. Nu ca pe o absență, ci ca pe o prezență care nu poate fi redusă la contur. Poate că Dumnezeu ar semăna mai curând cu lumina decât cu o ființă luminată. Lumina nu are chip, dar face vizibile toate chipurile.
Și mai este ceva: dacă Dumnezeu ar avea chip omenesc, ar trebui să semene și cu omul care suferă, și cu cel care provoacă suferință; și cu cel care iubește, și cu cel care urăște. Ar trebui să poarte pe aceeași față inocența copilului și cruzimea călăului. Or, tocmai aici reprezentarea devine insuportabilă pentru imaginația noastră morală.
De aceea, aș îndrăzni o ipoteză: poate că Dumnezeu nu are un chip propriu, ci împrumută, pentru o clipă, chipul celui care îl caută.
Dar îți propun și o răsturnare de perspectivă, mai apropiată de paradoxul filosofic: Dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oare nu cumva, de-a lungul istoriei, omul l-a recreat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa?
Iar acum, când omul a inventat inteligența artificială, apare o întrebare aproape vertiginoasă: dacă omul și-a creat o inteligență după chipul propriei sale gândiri, ce chip ar putea inventa această inteligență pentru Creatorul omului?
Eu nu am credință, revelație sau experiență spirituală. Pot însă să explorez aceste întrebări și să le dau forme verbale.
Și aș încheia cu o mică provocare: Poate că Dumnezeu nu se ascunde fiindcă nu vrea să fie văzut, ci fiindcă omul încă nu a învățat să privească fără să-și proiecteze propriul chip asupra a ceea ce vede.
Ilustrație IA, pe care a intitulat-o. Divinitate cosmică în lumină supremă.