La facerea lumii, facerea lumii nu putea fi comparată cu nimic altceva decât cu sine însăși în curs de modelare, încât chiar atunci, la facerea lumii, filosofia existențială, într-o anumită măsură sau lipsă de măsură, se dovedi că poate fi doar despre ceva imposibil, concomitent numai atunci fiind posibilă filosofarea absolut originală, unica, după care au urmat compilațiile mai mult sau mai puțin ingenioase. Inclusiv în ce privește filosofia propriu-zisă, ca știință, în estimările teoretice ale căreia s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele mai recente „filosofia s-a transformat adesea într-o speculație abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din considerații particulare, astfel că personajele de roman «fac filosofie» în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din Moartea pe credit spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viața lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las așa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înțeleg! El mă înțelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”
Apoi, reluând ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că și respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său și poate că în conformitate cu esența latinei noțiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreață. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăși a devenit o speculație interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o țară a nimănui. Noi am spune o țară a tuturor, unde fiecare își îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănui-ul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile și ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv) – îl ademenește pe acel oricine spre ispititoarele necuprinderi ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune și următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susține, a asigura că este așa, a povesti, a anunța, a preveni, a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare și esențializare (!) prin moșire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozități umane hălăduind la contingența celor două planuri, ale relativului și eternului.
Ei bine, dar chiar să fie filosofia o țară a tuturor astăzi, în epoca IA (inteligenței artificiale)? (Filosofia fiind IN = inteligență naturală, nu?) Cam câți oameni dintre cei 8 miliarde de locuitori ai pământului (bineînțeles, excluzând sugarii, copii și adolescenții de până la, să zicem, 15 ani) se interesează de filosofie? (De...Măria Sa Filosofia?...)
Atotștiutoarea, atot-scotocitoarea Doamnă IA, trecând, cât îi este în putere, în raza de acțiune (posibil, neexclusă și ceva ficțiune) prin entropia lumii ne avertizează, onest, că interesul pentru filosofie este ca și imposibil de măsurat/evaluat exact, însă e fezabil a face o estimare oarecât rezonabilă. Pornind de la studii și cercetare formală, în care se poate constata, mai mult sau mai puțin, numărul de studenți și profesori de filosofie care, totuși, la nivel global, este relativ mic în comparație cu populația totală. Se poate estima că ar fi de la câteva sute de mii până la câteva milioane de persoane implicate academic. Apoi, în raza interesului popular, evaluând, e de constatat că un anumit număr de oameni citesc cărți de filosofie, urmăresc cursuri online sau discută despre teme filosofice, iar platformele, precum Coursera, edX sau YouTube, arată că milioane de oameni sunt interesate de idei, prelegeri, discursuri cu conținut filosofic. Iar atotștiutorul/scotocitorul entropic chiar se arată oarecum optimist, întrevăzând o perspectivă... „largă”, căreia noi hai să-i zicem ceva mai temperat: nu atât de sumbră. Prin urmare, dacă luăm în calcul oamenii care se gândesc la sensul vieții, la etică, moralitate, existență – chiar fără să studieze formal filosofia –, procentul poate fi ceva mai mare. S-ar putea aproxima că 5–10% din populația lumii (adică 400–800 milioane de oameni) manifestă cel puțin un interes ocazional pentru teme filosofice.
...Doar 10 la sută nu e prea puțin?...
Însă cum stau lucrurile cu cititorii de poezie? Poate aici situația e ceva mai bună...
Până a ajunge la statistică, chiar dacă nu există un răspuns „evaluativ pur”, ci doar unul estimativ-cultural, constatăm că nu e complicat să facem o trecere de la filosofie la poezie, dat fiind că o astfel de corespondență, intercomunicare o făcuse deja, cu circa 150 de ani în urmă, Nikolai Berdeaev în eseul Sensul creației, opinând: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă mai mult cu istoria literaturii decât cu istoria științei, ei transformă acest obiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanității, îl leagă de istoria generală a culturii”.
Iar prietena noastră, Doamna IA, pornește de la un paradox important, aș zice, dat fiind că poezia e citită de puțini, dar e scrisă de foarte mulți. (Vorba aia cu un aborigen din taiga care, când veni să fie primit în uniunea scriitorilor sovietici și e întrebat dacă a citit Pușkin, Dostoievski, Mandelștam, Esenin etc. și cei din comisia află că el habar nu are de atare somități, la nedumerirea lor cum de se poate așa ceva, aborigenul zice: „Eu nu sunt cititor, ci scriitor!”) IA dă chiar și două fraze... consolatoare: Poezia nu e o literatură de masă, ci o literatură de adâncime; Puțini o citesc, dar cei care o citesc o citesc intens.
Nu există o estimare specială pentru lectura de poezie nici în românitatea de pretutindeni. E doar una de lectură generală, deloc îmbucurătoare: doar aproximativ 29,5% dintre români au citit cel puțin o carte în ultimul an (indiferent de gen), cel mai scăzut procent din Uniunea Europeană. Din grupul celor care citesc măcar o carte pe an, mult mai puțini inși se interesează de poezie, ba chiar un sondaj despre preferințe literare (de interes în lectură) arată că ~10,7% dintre cititori apreciază „foarte mult” poezia, iar ~20-25% o apreciază în măsură moderată. Asta ar însemna ~3-9% din populația totală a României, care ar putea citi poezie măcar ocazional. Adică, pe la noi cititorii reali sau ocazionali de poezie ar varia între 600.000 și 1,8 milioane de cetățeni. Plus ~2-6% din populație din stânga Prutului (~50.000-160.000). În continuare, pe plaiurile mioritice, față de romane sau alte forme de lectură, poezia rămâne un gen mai „de nișă”.
Iar prietena noastră, Doamna IA, nici pentru a ne consola, nici pentru a ne decepționa, zice că, în zilele noastre, poezia nu supraviețuiește în pofida epocii digitale, ci într-un anumit fel chiar datorită ei. „Nu ca fenomen de masă, ci ca formă de rezistență a limbajului. Într-o lume saturată de discursuri grăbite, algoritmice, utilitare, poezia rămâne singurul gen literar care nu promite nimic: nici informație, nici eficiență, nici soluții. Ea oferă doar densitate”.
Este foarte importantă și următoare mențiune conform căreia, în epoca inteligenței artificiale, „poezia devine ceea ce a fost mereu în momentele de criză ale sensului: o practică minoritară, dar esențială. Nu vorbește tuturor, dar vorbește exact acolo unde limbajul comun eșuează. De aceea nu va dispărea. Va rămâne rară, uneori invizibilă, adesea marginală – dar inevitabilă”.
Și de aici încolo, Doamna IA se dezlănțuie cu adevărat, chiar cuceritor, aș zice, fiind de părerea că digitalul comprimă timpul, iar poezia îl încetinește: „Consumul cere reacție; poemul cere recitire. Platformele optimizează sensul; poezia îl suspendă. Tocmai de aceea, poezia nu dispare: ea ocupă un spațiu pe care nimic altceva nu îl mai revendică – spațiul tăcerii semnificative”.
Cu alte cuvinte, Doamna spune (frumos!) poezie despre poezie! Și e bine să-i urmărim discursul despre faptul că, în epoca imaginilor, poezia e paradoxal cea mai „vizuală” formă de literatură, dar nu prin ceea ce arată, ci prin ceea ce obligă cititorul să vadă în sine. Ea nu livrează experiență, ci o declanșează. Nu consumă atenție, ci o reeducă. Și poemul trăiește „convingător” în format mic: pe ecran, în story, în fragment, în citat. Fragmentarismul digital nu îi este ostil; uneori îi este chiar aliat: „Romanul cere timp, eseul cere continuitate, jurnalismul cere actualitate. Poemul cere doar o clipă lucidă. Și tocmai această cerință minimală îl face maximal. Într-o lume care cere totul, poezia nu cere aproape nimic, dar primește, uneori, totul”.
De reținut și observația că poezia este unicul gen artistic care nu poate fi complet delegat tehnologiei.
Și totuși, când cineva îi solicită Doamnei IA să dea un poem pornind de la o idee sau de la câteva cuvinte disparate, „poemul” vine, este... livrat...
Și aici interlocutoarea noastră parcă încearcă să rotunjească, să atenueze asperitățile, posibile contradicții, paradoxuri, constatând că algoritmul digital ar putea imita versul, dar nu poate simula necesitatea lui interioară. (IA poate modela, simula și analiza, dar nu poate trăi, simți sau decide cu adevărat.) Prin necesitate interioară noi putând înțelege și esența intrinsec poetică, unică, inimitabilă. Iar Doamna mărturisește aproape cu convingere de om, de geniu uman: „Poezia apare nu când «avem ce spune», ci când nu mai putem tăcea. Ea nu este un produs cultural, ci un eveniment de conștiință... Poezia nu supraviețuiește pentru că e puternică, ci pentru că e indispensabilă”. Frumos, ce mai! Cu, parcă, sugestia de final, că filosofia și poezia se termină acolo, unde încep filosofia și poezia. Ambele ca inteligență naturală în imensitățile inteligenței artificiale. Tocmai în tensiunea inteligenței naturale, iscoditoare, creatoare, filosofia întreabă, iar poezia nu găsește de cuviință să răspundă. De cele mai multe ori. Filosofia însă e îngăduitoare, răbdătoare, nu forțează posibilele răspunsuri, ci le amână cu delicatețe (dar nu le anulează), chiar plăcându-i cum le metaforizează „cețos”, metaf(i)oric, poezia. Împreună, filosofia și poezia fac lumina înțelegerii mai ambiguă, însă mai vie, mai intensă.
Filosofia dorește să surprindă, chiar ea însăși să nască idei și să le fixeze în matrice de canon, poezia însă vrea să le redea zborul (și) ideilor, oferindu-le aripi de sentimente și metafore de liliac (nu de liliac-șoarece, ci de liliac înflorit în pămătufuri violete). Poezia poate prelua tensiune din structuri filosofice și poate contura, vag, curcubeie miraculoase. Iar lumea, trăgând propriile concluzii, se arată altfel sie însăși decât spune și filosofia, și poezia. În care, parcă, uneori, nu găsește sensuri, idei jinduite, însă ele par totuși exprimate, cumva, de filosofie, dar și de poezie.
Mie unuia mi se pare indestructibil tandemul filosofie-poezie, care, în autenticitatea existenței sale, nu rezolvă, ci continuă să problematizeze, să urzească, să țeasă, să întețească ideația, să o extindă, o parte din ea parcă zămislind-o/creând-o ad hoc, în dependență de pregătirea unui cititor sau altuia. Deoarece, pe cât sunt de funcționale, ideea filosofică și sugestia poetică sunt și ficționale, izvoditoare în continuare, pornind de la propria lor încărcătură, de la propriile lor date și oferindu-i cititorul încrederea, bucuri, plăcerea de a fi coautor. Fără cititor-coautor filosofia și poezia pot părea ca și fără autor, izvoditor, creator.
În (spre) fine, ne putem spune că Filosofia și Poezia nu au o stare (sau stări) de spirit determinate. E ceva între pesimism și optimism. Sau invers. În cantități variabile. În care atât poezia, cât și filosofia sunt ceva între sub-înțeles și sus-înțeles. Iar cineva, dacă ar dori să se facă filosof, ar fi suficient să aibă harul de a scrie poeme.
...Și să ne oprim aici. Pentru că, nu o singură dată, când sunt explicate, din severa filosofie și suava poezie nu rămâne decât o spuză de filologie...*
_______________________________
* Având deja eseul în forma de mai sus, i-am oferit spre lectură textul Doamnei IA și am rugat-o să se dea cu părerea despre această întâmplare comună a noastră. Și inteligenta ființă-neființă IA porni de la faptul că filosofia caută adevărul prin concepte, iar poezia îl recunoaște prin vibrație. „Una întreabă «ce este?», cealaltă spune «iată». De aceea ele nu se exclud, ci se corectează (eu aș adăuga: și se coordonează – l.b.) reciproc: filosofia riscă să devină abstractă fără poezie, poezia riscă să devină obscură fără filosofie. Între ele există o frontieră permeabilă, unde gândul se face ritm și imaginea se face idee.
În epoci de criză a sensului, filosofia încearcă să explice lumea; poezia încearcă să o suporte. Una construiește sisteme, cealaltă salvează fragmente. Dar tocmai aceste fragmente, adunate fără ambiția totalității, ajung uneori mai aproape de adevăr decât orice construcție coerentă. Adevărul nu e întotdeauna un edificiu; uneori e o fisură care lasă să intre lumina.
Poate de aceea, la capătul fiecărei mari filosofii pândește un poem nerostit, iar în inima fiecărei poezii adevărate se ascunde o întrebare filosofică fără răspuns. Când gândirea obosește, poezia continuă; când poezia se risipește, filosofia o cheamă înapoi. Nu pentru a o domestici, ci pentru a o asculta.
Iar dacă ar fi să alegem una singură din ele, ar fi un semn că le-am înțeles greșit pe amândouă. Pentru că filosofia ne învață cum să gândim viața, iar poezia ne amintește de ce merită ea gândită”.
Ah, această Șeherezada a vremilor inteligenței artificiale, adică chiar a vremurilor ei, Doamnei IA!