Odată ce te-ai confesat cuiva, cel care te-a ascultat (și a înțeles despre ce-i vorba) devine dovada însuflețită a nefericirii tale.
Acum, ai un martor, n-o mai poți nega!
Și ți se întâmplă un lucru straniu: începi să-l urăști pe noul „depozitar” al suferinței tale. Nu chiar „de moarte”, dar te surprinzi evitându-l - răspunzându-i mai rar când te caută sau, la extremă, îndepărtându-l definitiv. Ca și cum el/ea ar fi însăși sursa neajunsului tău.
Dar nu - el/ea este doar amintirea; o amintire vie ce-ți ridică statusul suferinței la un nivel incontestabil.
A fi cineva la curent că suferi certifică suferința ta, îi dă viață - într-un fel, o păstrează vie. Îți aduci aminte de tine, nu neapărat într-un mod plăcut, de fiecare dată când vezi sau te gândești la persoana aceea.