Laureata Premiului Nobel din acest an nu prea a fost tradusă, ca poetă, în românește. Însă multă lume se dă cu părerea despre valoarea scrisului ei, de cele mai multe ori făcând-o cu entuziasme de snobi neinformați. În fine, propun și eu un poem, pe care însăși autoarea îl numește, eseu. L-am tradus din franceză, așa cum engleza mea lasă (foarte) mult de dorit. Leo Butnaru

 

NOBEL%2026.jpg

Anne Carson

ESEU DESPRE CEEA CE ÎMI OCUPĂ CEL MAI MULT GÂNDURILE

Eroarea.
Și emoțiile ei.
A te afla în pragul erorii este o situație de teamă.
A te afla în plină eroare este o stare de nebunie și de înfrângere.
A deveni conștient că ai comis o eroare stârnește rușine și remușcări.
Oare chiar așa stau lucrurile?

 

Să încercăm a ne dumeri.

Numeroși oameni, printre care și Aristotel, consideră eroarea
un fenomen mintal interesant și demn de apreciere.
Analizând metafora în Retorica,
Aristotel spune că există 3 tipuri de cuvinte:
Neobișnuite, obișnuite și metaforice.

 

„Cuvintele neobișnuite ne intrigă pur și simplu;
cuvintele obișnuite exprimă ceea ce cunoaștem deja;
prin metaforă putem înțelege ceva nou și inedit” (Retorica, 1410b, 10–13).
În ce constă caracterul inedit al metaforei?
Aristotel spune că ea îi permite spiritului
să se surprindă pe sine în actul de a comite o eroare.
El descrie spiritul ca înaintând pe o suprafață plană a limbajului obișnuit,
când, dintr-odată,
această suprafață se rupe sau devine complicată.
Atunci apare neprevăzutul.

 

La început, acesta pare straniu, contradictoriu sau fals.
Apoi capătă sens.
Și, în acel moment, potrivit lui Aristotel,
spiritul se întoarce asupra sa și constată:
„Este într-adevăr adevărat și, totuși, mă înșelasem!”
Din erorile adevărate ale metaforei putem desprinde o lecție.

 

Nu doar că lucrurile sunt altfel decât par
și că ne înșelăm în privința lor,
ci și că acest mod de a ne înșela merită apreciat.
Nu abandonați acest fir, spune Aristotel,

există aici multe lucruri de văzut și de simțit.
Metaforele exersează spiritul

 

să guste eroarea
și să învețe
prin juxtapunerea a ceea ce este și a ceea ce nu este cazul.
Un proverb chinezesc spune:
„Pensula nu poate scrie două litere dintr-o singură mișcare”.

Și totuși,

 

exact asta face o eroare reușită.
Iată un exemplu.
Este vorba despre un fragment dintr-un poem grecesc antic
ce conține o eroare de aritmetică.
Poetul pare să nu știe
că 2 + 2 = 4.

 

Fragmentul 20 din Alkman:

„(?) a creat trei anotimpuri, vara,

iarna și toamna, al treilea,
iar al patrulea, primăvara, când
sunt flori, dar nu destule
de mâncare.”

 

Alkman a trăit la Sparta în secolul al VII-lea î.Hr.

Sparta era un oraș sărac
și este puțin probabil
ca el să fi dus o viață îmbelșugată sau să fi fost bine hrănit.
Acest fapt constituie fundalul observațiilor sale,
care se încheie cu foamea.

 

Foamea pare să fie întotdeauna
o eroare.
Alkman ne face să trăim această eroare

împreună cu el,
alături de el,
prin folosirea eficientă a unei greșeli cantitative.
Pentru un poet spartan sărac, căruia, la sfârșitul iernii,

 

nu-i mai rămăsese nimic în cămară, –

vine primăvara ca un gând retrospectiv al economiei naturale,

al patrulea anotimp al unei serii de trei,
care îi dezechilibrează aritmetica

 

și îl face să treacă dincolo de vers.

Poemul lui Alkman se frânge la jumătatea unui scurt vers iambic,

fără să explice
originea primăverii
și nici de ce numerele nu ne ajută
să stăpânim mai bine realitatea.

 

Sunt trei lucruri care îmi plac în acest poem.
Primul este că e scurt,
lejer
și de o sobrietate mai mult decât desăvârșită.
Al doilea, că pare să sugereze anumite culori, precum verdele pal,
fără a le numi vreodată.

 

Al treilea este că reușește să introducă
unele mari întrebări metafizice

(precum „Cine a creat lumea?”)

fără o analiză directă.

Observăm că verbul „a creat”, din primul vers,
nu are subiect: (?).

 

În greacă este foarte neobișnuit
ca un verb să nu aibă subiect; de fapt,
este o eroare gramaticală.
Filologii puri vă vor spune
că această eroare este un simplu accident al transmiterii,
că poemul, așa cum îl avem,

 

este cu siguranță un fragment
provenit dintr-un text mai lung
și că Alkman a numit aproape sigur

agentul creației
în versurile precedente.
Este posibil.

 

Dar, după cum știți, principalul scop al filologiei
este să reducă orice plăcere a textului
la un accident al istoriei.
Iar pe mine mă deranjează pretenția de a ști exact
ce vrea să spună un poet.
Așadar, să lăsăm semnul întrebării la locul lui,

 

la începutul poemului,
și să admirăm curajul lui Alkman

de a înfrunta ceea ce pune între paranteze.
Al patrulea lucru care îmi place
în poemul lui Alkman

este impresia pe care o lasă că

 

adevărul îi scapă, fără voia lui.
Mai mult de un poet aspiră
la acest ton de luciditate spontană,
lipsită de reflecție, dar puțini îl obțin prin mijloace atât de simple.
Firește, simplitatea lui este simulată.
Alkman nu este deloc simplu:

 

este un meșter desăvârșit al făuririi –
sau ceea ce Aristotel ar numi un „imitator”
al realității.
Imitația (mimesis, în greacă)
este un termen generic care desemnează, la Aristotel,
erorile adevărate ale poeziei.
Ceea ce îmi place la acest termen

 

este ușurința cu care admite
că ceea ce urmărim atunci când scriem poeme este eroarea,
crearea voluntară a unei erori,
ruptura deliberată și complicarea greșelilor
din care poate să se nască
imprevizibilul.

 

Astfel, un poet precum Alkman

eludează teama, anxietatea, rușinea, remușcările
și toate celelalte emoții stupide legate de actul de a greși,
pentru a ataca
fondul problemei.
Fondul problemei pentru oameni este imperfecțiunea.

 

Alkman încalcă regulile aritmeticii,

pune în pericol gramatica
și strică prozodia versurilor sale
pentru a ne pune în fața acestui fapt.
La sfârșitul poemului, faptul rămâne,
iar Alkman, fără îndoială, continuă să fie flămând.

 

Și totuși, ceva s-a schimbat în așteptările noastre.
Căci, greșind,
Alkman a desăvârșit unele lucruri.

Ba chiar a făcut
mai mult decât atât.
Dintr-o singură mișacre de pensulă.