DIN ANII 90...
Astea apar în mintea mea ca un montaj aproape cinematografic. Îmi amintesc începutul anilor ’90: aerul încărcat, piețele fremătând, istoria scoasă în stradă. Protestatarii anti-imperiu nu mai voiau să negocieze simboluri. Le voiau sfărâmate.Marx și Engels – bronz solemn, așezat didactic în fața fostului comitet central al comuniștilor – au devenit, dintr-odată, ținte. Nu neapărat pentru că trecătorii le-ar fi citit cu atenție opera, ci pentru că întrupau o epocă. Monumentul nu mai era filosofie, ci putere solidificată.
Ciocanele și pietrele loveau nu doar metalul, ci și o formă de memorie impusă. Fiecare lovitură era o încercare de a dezvrăji spațiul public. De a spune: „Nu mai credem în această aberație a istoriei”. Dar distrugerea nu era pură eliberare. Era și furie, și confuzie, și o nevoie viscerală de a vedea fisura concretă acolo unde, ani la rând, se predicase inevitabilul.
Statuile au genul acesta de destin ambiguu: sunt ridicate cu certitudinea eternității și coborâte cu febra momentului. Când sunt instalate, par de neclintit; când sunt atacate, devin fragile. Bronzul, care voia să fixeze ideea, descoperea că ideile nu pot fi garantate prin greutate.
În acele revolte din anii ’90 era și o pedagogie inversă. O lecție despre cât de repede se poate răsturna o mitologie oficială.
Poate că imaginea aceea persistă tocmai pentru că nu e doar istorie, ci o întrebare deschisă: ce facem cu simbolurile când credința în ele se sfărâmă? Le topim? Le mutăm în muzeu? Le lăsăm să ruginească? Sau învățăm să le citim critic, fără să mai fim dominați de ele?
Loviturile de atunci au zguduit nu doar statui, ci și reflexe. Iar ecoul lor încă mai trece prin memorie, ca un zgomot metalic ce nu se stinge ușor.
Sursa
2026-07-15 08:16:37