AVANPREMIERA UNUI INTER-VIU
George Motroc: – Vă mai amintiți contextul primelor notații din jurnalul dvs.?
– Pe 31 octombrie 1969, studentul în anul trei universitar ce eram prinse a nota momente existențiale ce i se păreau demne de luat în seamă. Începutul jurnalului ar fi fost unul de criză, în definiția pe care o dădea Mircea Zaciu textelor similare întemeiate pe „tribulații excepționale și evenimente care schimbă Viața”. Pentru că unele pagini sunt tocmai despre un tânăr care încerca să-și analizeze propria criză de identitate, concomitent căutând să-și întrevadă perspectivele posibile ale spiritului, destinului.
Parțial, paginile respective ar reprezenta un vag pro domo sua, însă, dincolo de spunerea de sine, există în ele și un spirit... colectivist, al studenției în general. Mai e și spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură, din căminele universitare sau de la diverse manifestări socio-tinerești. Adică, cititorul are în față anumite contribuții documentare, ca niște psihobiograme, să zic, de epocă și de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (sec. XX), cu unele dintre preocupările și achizițiile sale în dorința de a contribui mai eficace la modurile de manifestare ale propriului său destin. Inclusiv, prin juvenilele crize de melancolie și pesimism periodice, augmentate cu brutalitate de urletul rinocerilor comunist-imperialiști.Prin urmare, vag, dar totuși, pot invoca motivațiile și contextul începuturilor diaristice. Mă gândeam, probabil, că jurnalul intim e și el o posibilitate de a-ți ține în bună formă activă curajul, de a depăși precauția excesivă, de a-l confrunta, eventual, pe extrem de vigilentul alter ego. Astfel că începuturile jurnalului, din și dintru studenție, demonstrează, într-o anumită măsură, că, chiar de nu avusesem cutezanța să scot subtextele pe albul paginii, am fost totuși implicat în modul de existență nonconformist, care nu a urmat, obedient, prescripțiile ideologice ale momentului (teribil). Prin altfel de lecturi, prin altfel de discuții, în biblioteci sau la cenacluri, unii dintre studenții de atunci ne opuneam oportunismului și modelelor de preparare a carieriștilor mancurtizați, a ariviștilor „internaționaliști”, mulți dintre care erau și kaghebiști. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament regular, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. Cam asta ar spune dacă nu totdeauna în text, sigur că în subtext acele mărturii de la o vârstă când abia prinde a ți se miji de (auto)conștiință că poate ești și tu cel hărăzit cu talent jurnalistic sau literar (în toată legea); că poate și tu trebuie să faci mai mult pentru a-ți descoperi și a-ți urma o vocație legată de… legatul verbelor. Jurnalul fiind oarecum, implicit, și el un stimulent în această descoperire și consolidare de aptitudine prin… atitudine (de dorit, consecventă, fermă).Probabil, îmi mai spuneam că, în vreme ce eu migăleam la frazele din acel „răbojul” de existență, adică jurnalul, unii dintre colegi regizează pagini de nuvele, romane. Poate că, fiind date cândva în vileag, paginile mele diaristice vor valora mai puțin decât operele de artă, ce se compuneau odată cu ele, însă înclinam să cred că interesul față de propriile-mi mărturii răzlețe nu ar putea fi mai mic, decât față de proza sau poezia bună… Oricare ar fi fost gândurile, imboldurile, eu conștientizam tot mai limpede că în jurnal, ca într-un caiet de lucru, fixam datele zilelor și zilele date nu pentru a consemna detalii „demne” de istoria literaturii (ar fi fost prea de tot pentru un student, debutant în poezie), ci pentru a avea conștiința unui ritm al asiduității, conștiința fluidității energiilor firii de care sunt eu în stare, conștiința unei necesități a perseverenței și s(u)punerii de sine.
Sursa
2025-12-28 10:34:00