În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)
Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)
Leo Butnaru
