Mă puneam în maşină şi trăgeam, încet, portiera după mine fără să o ating, vă jur! Intram în lift cu umărul drept înainte şi cu un pic de avânt, ca să evit să mă proptesc în uşa metalică. Pe trotuarele Bienne-ului mă învăţasem deja să merg cu traficul venind din faţă, asta după ce am simţit cum un autobuz venind din spate s-a apropiat periculos de mine. Şoferul l-a redresat în ultimul moment. Ce să zic, poate şi eu mergeam prea aproape de bordură. După o vreme mă obişnuisem, cumva, să compensez micile inconveniente provocate de ciudata atracţie pe care umărul meu stâng o avea asupra chestiilor metalice. M-am ţinut, consecvent, departe de marea macara din capul străzii, de frică să nu produc, dracului, vreo nenorocire majoră în oraş. Am ocolit cale de vreo cinci minute la fiecare ieşire în centru, dar a fost mai bine aşa…