Bătrânul le urează celor din ambulanţă “Au Revoir!” şi dă să închidă uşa. Dar cumva se răzgândeşte la jumătatea drumului şi portiera flutură înainte şi înapoi, doar pentru a-i permite omului încă un “Au revoir, merci!”, cu vocea un pic gâtuită de emoţie. Cei doi asistenţi răspund la salut şi omul închide uşa, după o scurtă ezitare. N-a împins-o bine, o deschide şi rosteşte, emoţionat, “Au revoir, Camille!” Camera video din ambulanţă înregistrează slab glasul de sub masca de oxigen. “Au revoir, Pierre!” E stins, dar păstrează o oarecare căldură pe care numai numele soţului ei o poate crea, ca şi când ar încerca să-l încurajeze, deşi ea e cea în primejdie. Fiecare secundă contează în cursa contra morţii dar infirmierii permit acest rămas bun emoţionant ştiind, din atâtea alte cazuri în ultimele săptămâni, c-ar putea fi ultimul. Ea are temperatură mare şi nivel foarte scăzut de oxigen în sânge, tuşeşte şi se sufocă. Ar fi trebuit să fie de mult în spital dar a amânat până în ultimul moment să sune la salvare. El pare OK, niciun simptom, dar n-are voie s-o însoţească la spital. Ar putea fi ultima oară când se văd şi amândoi o ştiu. Au revoir-ul lor e sfâşietor chiar privind, săptămâni mai târziu, ecranul unui televizor.