Limba română ne pare un dat firesc. E ca apa, aerul. Până și minciunile din Republica Moldova astăzi se spun și se scriu în limba română. Nu știu dacă sunt mai frumoase decât cele din 1988, când Vlad Pohilă aducea la Tinerimea articolele sale polemice. Pe atunci, erau câțiva susținători care se expuneau public. Ne sunt suficiente degetele de la o singură mână ca să-i numărăm. Fiecare articol era o nouă luptă pentru susținerea alfabetului latin. De la polemici cu cei de la Sovetskaia Moldavia sau Molodioji Moldavii până la apeluri de a amâna apariția DOOM-ului (Academia de Științe îl pregătea pentru tipar cu kirilice). După fiecare articol noi ne duceam să bem cafea la nisip la Fulgușor, iar redactorul-șef se ducea la CC pentru noi mustrări. Erau anii Glasnosti. Era RSSM în cadrul URSS. Ziarele, chiar și cele mai liberale & naționale, apăreau în limba moldovenească, cu litere kirilice.