Balcoanele de vizavi

Corpul de clădire din stânga are numai chiriaşi foarte în vârstă, care depind de serviciile exclusiviste ale centrului de îngrijire de la parter, unde au suport medical, restaurant şi, în vremuri normale, chiar şi viaţă socială. Acum stau toţi închişi în propriile apartamente. Doamna de la ultimul etaj iese des în balcon să scuture cârpe de praf, îşi deretică singură prin casă toată ziua şi ne facem cu mâna de fiecare dată când ne vedem. A încercat chiar o conversaţie de la distanţă, peste părculeţul dintre noi. Ea nu prea aude, noi nu prea înţelegem dialectul elveţian, discuţia nu s-a legat. Dar ne-am bucurat chiar şi-aşa să “socializăm”. De la distanţă, aşa cum se cuvine. La fel de călduros ne salutam şi cu doamna de la doi, şi ea trecută bine de 80 de ani, care ieşea de zeci de ori pe zi în balcon ca să dea ture dintr-un capăt în altul, sprijinindu-se în căruciorul ei roşu. Până când a dispărut brusc acum o săptămână şi apartamentul a rămas în întuneric. Am aflat de la administratoarea complexului, care-i udă regulat florile, că e în spital, s-a operat de ceva, o problemă mai veche.