Cred că e a treia tură numai de când am intrat eu în teleconferinţa de la 10. A aterizat pe o cracă de lângă cuib şi de data asta aduce în cioc o crenguţă de trei ori mai lungă decât ea. Sare cu abilitate din creangă în creangă şi-şi mută capul coordonat, ca să strecoare beţigaşul din cioc prin încrengătura deasă din jurul cuibului. Inevitabil mi-o aduc aminte pe Enisala, cea mai inteligentă labradoare din lume, încercând disperată, din nou şi din nou, să bage în curte un băţ mai lung decât era poarta de lată. A naibii cioară, se descurcă mai bine să-şi strecoare băţul printre obstacole! A ajuns în cuib şi împleteşte cu ciocul, într-o structură doar de ea ştiută, crenguţa pe care a cărat-o mai devreme. Asta îi ia lejer vreo trei minute, după care se ridică în picioare, îşi înalţă aripile pentru stabilitate şi începe să se rotească, călcând apăsat pe pereţii laterali ai nacelei pe care şi-o construieşte în bătrânul platan din curtea interioară. Corpul i se plimbă caraghios de pe un picior pe altul, ca un luptător de sumo care-şi caută poziţia de luptă. Şi-apoi se aşează şi se îmburică toată pentru a netezi cu burta pereţii cuibului. Îşi trage sufletul vreo două minute, sare din nou afară şi se-aruncă în picaj după o nouă crenguţă. Nu poţi să nu simţi frenezia şi şi sentimentul de urgenţă cu care lucrează.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI