Liantul care menţine ordinea unei societăţi este credinţa. Credinţa este un fenomen care izvorăşte din spaţiul transcendental care generează în sânul unui popor fenomenul religios. Dumnezeu ne oferă posibilitatea de al cunoaşte prin revelaţie, trăirea Credinţei. Sfânta Evanghelie după Matei ne spune: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei Cap 1, 48). Prin aceasta, noi ca şi creaţie divină, ni se oferă posibilitatea de a atinge trăirea supremă a ceea ce cu toţii numim contopirea cu Dumnezeu.
În acest context, dezvoltarea unei comunităţi ca stat depinde de respectarea acestui principiu care îşi are originea din sus şi cu tendinţă spre sus. Astfel, prin credinţă, statul devine o forma transcendentală care implică forţe ce impun ierarhia ca principiu de revenire la starea primordială, adică transcendentală din care izvorăşte. Acest proces având o formă ciclică şi continuă. Forma pe care o acceptăm ca model de organizare a statului este imperiul, însă nu în forma militară, care se dezvoltă pe orizontală, ci imperiul care pune la bază latura spirituală, adică pe verticală, ceea ce vine în corelaţie dintre formele materiale, pământeşti cu cele metafizice.
Forţa unei civilizaţii depinde de capacitatea poporului de a da naştere unui nucleu puternic spiritual în jurul căruia cei de rang inferior conform ierarhiei, gravitează şi tind spre centrul de gravitaţie. Neamul în esenţă nu reprezintă altceva decât generaţiile care au fost cândva, adică strămoşii, cei care sunt astăzi şi desigur cei care se vor naşte. Dăinuirea neamului este asigurată anume de energia emanată de către nucleul puternic care este prin esenţă de origine transcendentală. Deosebit de sugestivă este creaţia lui Brâncuşi - Coloana infinitului - care este simbolul cel mai relevant a noţiunii de neam, exprimat prin dihotomia de moarte şi viată, adică a celor care au fost si a celor care se vor naşte, prezentul fin reprezentat prin elementul final care reprezintă un coşciug descoperit.
Păstrând sistemul ierarhic de inspiraţie divină, în imperiu se impune aplicarea metapolitică a ceea ce trebuie sa reprezinte suveranul. Acesta având si rolul de pontif, adică persoana care prin dimensiunea sa de om, care este în vârful ierarhiei, reprezintă în viziune evoliană (Iulius Evola) puntea dintre creator şi creaţie, iar ritualul şi modelul de trăire personală a “tarabostelui” şi în acelaşi timp al suveranului, devine element de referinţă ca model în societate.
Societatea la rândul său are la bază celula familiei care serveşte drept mediu pentru individ pentru a se putea afirma pe scara ierarhică adoptând sistemul de valori care este raportat la forma superioară de inspiraţie divină. Relaţia dintre indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social, sunt în raport de frăţietate, astfel solidaritatea dintre membrii societăţii, inclusiv cea dintre generaţii, asigură continuitatea civilizaţiei. Instituţia familiei este cea care asigură tăria nucleului unui neam. Acest nucleu am putea afirma, generează energia imperiului, (teoria lui L. Gumeliov), care chiar dacă este supusă de o altă civilizaţie superioară, sau pur şi simplu de un factor distructiv, această energie este moştenită de către noua entitate care se proiectează peste ruinele vechi, astfel imperiile nu dispar ci se află într-o formă de metempsihoză continuă.
