C e z a r S a l a h o r

Unul dintre subiectele intens discutate, atât în presa din Est cât și în cea din Vest, este conflictul din Karabah. Însă în această avalanșă de știri și informații riști să nu mai înțelegi nimic. Am observat că în spațiul nostru mediatic lipsesc opinii de alternativă la acest subiect și atunci am decis să-l întreb pe colegul și prietenul meu, istoricul și politologul turc, Mehmet Perincek, ce se întâmplă de fapt în Nagorno-Karabah. Care sunt părțile implicate, ce interese au fiecare și cum vede el calea de soluționare a conflictului?

– Care este poziția Turciei în conflictul din Karabah și de ce Turcia sprijină Azerbaidjanul necondiționat?

– Mai întâi de toate aș vrea să subliniez că Turcia susține integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Turcia nu are niciun scop agresiv sau expansionist împotriva Armeniei și chiar și teatrul de război nu este un teritoriu al Armeniei. Conflictul armat are loc pe teritoriul oficial al Azerbaidjanului.

Turcia și Azerbaidjanul sunt parteneri strategici, așa cum a spus și Haidar Aliev că Turcia și Azerbaidjan sunt două state, dar o singură națiune. Între aceste două state există legături istorice, culturale, etnice, de limbă și legături vechi și trainice.

Totodată, ambele state sunt parteneri strategici și în domeniul energetic. Din acest motiv, Turcia susține integritatea teritorială a Azerbadjanului, dar atitudinea Turciei față de diferendul din Karabah nu se bazează doar pe aceste lucruri.

Chestiunea Nagorno-Karabah-ului și conflictul din prezent reprezintă o amenințare la adresa securității Turciei pentru că acum Turcia se află într-un puternic conflict cu Lumea Atlantică. Există o confruntare foarte puternică dintre Turcia și SUA, chiar și cu NATO în estul Mediteranei. În estul Mediteranei s-a format un bloc alcătuit din SUA, Israel, Franța, Grecia și Ciprul de Sud. Ei vor desfășura exerciții militare orientate împotriva Turciei. Și o confruntare similară este acum în Siria. Și toată lumea cunoaște planurile Washingtonului în privința Kurdistanului Mare. Acest lucru la fel reprezintă o amenințare la adresa securității Turciei. Și având în vedere situația din estul Mediteranei și din Siria, Lumea Atlantică deschide un nou front prin intermediul Armeniei, nu doar împotriva Azerbaidjanului, dar și împotriva Turciei. Ei doresc să distragă atenția armatei Turciei de la Siria, de la situația din estul Mediteranei.

– Ce urmărește de fapt Occidentul?

– Scopul Lumii Occidentale în escaladarea acestui conflict, a diferendului din Karabah, este ca astfel să strice relațiile dintre dintre Moscova și Ankara. Iată de ce au fost lansate acele falsuri, precum că avioanele de luptă F-16 ar fi doborât un avion armenesc. Ei răspândesc și alte minciuni, precum că Turcia a adus mercenari din Siria pe frontul din Karabah. Scopul unor astfel de zvonuri este de a provoca Rusia împotriva Turciei. Tot aici ar trebui să subliniem de ce noi nu am putut să ne opunem acestui conflict armat. Mai întâi de toate trebuie să spunem că grupul de la Minsk nu funcționează. Am în vedere că grupul de la Minsk nu a avut și nu va avea niciun rezultat în soluționarea diferendului din Karabah.

– Și atunci care crezi că ar fi calea ieșirii din impas?

– Acest lucru scoate în evidență faptul că este nevoie de un alt mecanism în soluționarea acestui conflict și cred că procesul de la Astana reprezintă un model foarte bun pentru soluționarea a oricăror probleme regionale. Formatul de la Astana deja înregistrează succese în Siria. Atunci când Turcia, Rusia și Iranul vor pune capăt amestecului Occidentului și vor prelua inițiativa în propriile mâini, atunci aceste state sunt capabile să soluționeze orice probleme regionale, inclusiv conflictul din Karabah. Iată de ce, pentru soluționarea chestiunii din Karabah, trebuie aplicat formatul Astana.

Din punct de vedere geografic, geopolitic și istoric, Turcia, Iranul și Rusia au mai multe lucruri în comun în privința Karabahului, decât Occidentul. Din această cauză, trebuie înlăturat amestecul Occidentului, iar Ankara, Teheranul și Moscova trebuie să-și unească eforturile pentru a soluționa conflictul din Karabah într-un mod echitabil.

– Totuși de ce anume acum s-a ajuns până la o confruntare armată?

– Conflictul a ajuns până la această etapă, deoarece Armenia și-a schimbat puternic vectorul său, în special după venirea la putere a lui Pașinean. Armenia a început să promoveze o politică prooccidentală. Până la așa numita revoluție, structurile americane activau foarte intens în Armenia. Cea mai mare ambasadă a SUA din Europa se află la Erevan. Fundația Soros este foarte activă. Și Pașinean, cu ajutorul acestei structuri a ajuns la putere și și-a arătat loialitatea față de această structură atlantistă. Iată de ce politica prooccidentală a Armeniei irită Moscova și consider că există o bază de colaborare dintre Rusia și Turciei în vederea soluționării conflictului din Karabah.

Tot aici este important să amintim că anterior Rusia pleda pentru păstrarea status quo-ului în problema din Karabah, dar eu consider că acele vremuri au trecut deja. Relațiile ruso-turce, ruso-azere, s-au dezvoltat foarte mult, iar pe de altă parte Azerbaidjanul a devenit mult mai puternic din punct de vedere militar, în comparație cu Armenia. Iată de ce cred că politica de păstrare a status-quo-ului promovat de Rusia se va schimba. Și s-a schimbat atunci când specialiștii și oamenii de stat ruși au elaborat un plan important, care a fost denumit ulterior Planul Lavrov. Conform acestui plan, Armenia trebuia să se retragă din 5 regiuni ocupate. Atunci Sargsian a căzut de acord în privința acestui plan, însă ulterior Pașinean a venit la putere și a renunțat la acest plan. Și acest lucru la fel demonstrează rolul negativ jucat de Pașinean în soluționarea acestui conflict. Acest lucru demonstrează cine alimentează acest conflict.

Din acest motiv, Rusia, Turcia și Iranul pot să-și unească eforturile împotriva amestecului Occidentului în conflictul din Karabah și vor fi capabili să găsească o soluție corectă în soluționarea acestui conflict.

traducere de Cezar Salagor

Liberalismul este un virus politic. Şi trebuie să identificăm un tratament eficient. Un medicament de acest fel poate fi considerată şi cartea „Împotriva liberalismului” apărută la editura „Амфора” din Moscova.

Autorul cărţii este filosoful francez, unul din fondatorii şi ideologii mişcării „noii drepte” europene Alain de Benoist, bine cunoscut în diferite state prin publicaţiile sale. Este cunoscut în rândul celor preocupaţi de tematica tradiţionalismului şi a luptei contra liberalismului.

Textele adunate în acest volum, nu vor fi o noutate pentru oamenii preocupaţi de politică. Noi am putut să resimţim acest lucru la nivel intuitiv şi chiar pe propria piele. Şi existenţa noastră va deveni un bun model de urmat în lupta de rezistenţă civică. În acest fapt rezidă şi valoarea cărţii – ea întăreşte argumentarea noastră şi înarmează luptătorii de pe frontul antiliberal cu noi fapte şi cu care trebuie să ne înarmăm asemenea cum ne-am înarma cu automate Kalaşnikov.

Liberalismul – duşmanul principal

Liberalismul este duşmanul principal… Aş dori să reamintesc că din punct de vedere strategic, duşmanul principal nu întotdeauna este cel pe care îl urâm cel mai mult. Acesta poate fi pur şi simplu un duşman, care este cel mai puternic.

Liberalismul reprezintă într-o mai mare măsură un sistem antropologic decât un sistem social-economic. Adică el propune o anumită viziune asupra omului. Ce fel de viziune? Liberalismul vine cu viziunea omului atomizat. Analizează lumea prin prisma individualismului… Putem spune că concepţia liberală despre om, concepţia liberală a omului, este „reprezentarea sa ca fiinţă non-socială” – scrie Alain de Benoist.

Vorbind despre metodologia de combatere a liberalismului, a celei de-a „Patra Teorii Politice”, autorul subliniază dominanta economică, financiară a ordinii lumii moderne: „Noi trăim în era economică. Liberalismul înfăţişează doctrina care într-o viaţă anumită, neutralizează voinţa politică. Oamenii nu mai sunt cetăţeni, ei sunt consumatori. Iar mediul unde se desfăşoară activitatea politică este substituit cu sfera de activitate a mijloacelor de informare în masă, unde domină divertismentul/distracţia”.

Zilnic vedem cum politicienii sunt nevoiţi să-şi crească raitng-ul media, „defilând” la buletinele de ştiri de prime-time şi la talk-show-urile de tot soiul. În caz contrar ei practic dispar din arena publică. Dar la TV cuvintele sunt distorsionate întratât, încât mereu sunt în favoarea politicii de clan. Anume succesul virtual şi de la televizor determină influenţa reală a politicienilor publici. Iar actorii non-publici ca de obicei, manipulează cu marionetele lor în spatele scenei.

”Politica, din punct de vedere al liberalismului, este percepută ca fiind potenţial-periculoasă, deoarece ea crează oportunitatea pentru înfăptuirea actului de putere, care este de natură iraţională, consideră filosoful – Din acest motiv ea este redusă la garantarea drepturilor şi dirijarea societăţii prin prisma expertizelor tehnice şi a managementului. Aceasta este fantasma „societăţii deschise”, o societate care se suprapune cu sine însăși, fără de nici o corelare simbolistică şi într-o dezordine specifică.

Într-o societate, care trăieşte conform principiilor economiei de piaţă şi care se bazează pe postulatul de autosuficienţă a societăţii civile, statul este condamnat la dispariţie, la fel ca și în ideea utopică a societăţii fără de clase a lui Marx. Logica societății de consum… este asociată unui proces de uniformizare atotcuprinzător”.

Operând cu un număr însemnat de material faptic, de Benoit combate postulatul liberalilor privind structura societății lor, bazată pe principiile liberei concurențe, care în realitate este exclusă prin participarea în acest joc a marilor monopoliști, pentru care democrația liberală este doar o formă instituționalizată a sclaviei moderne.

Liberalismul – martori ai sfârșitului istoriei

Ce idee însă este capabilă să înfrunte liberalismul? Cunoaștem că toate încercările din trecut au suferit o înfrângere cruntă. Mai mult decât atât, adesea liberalii înșiși se percep ca „martori ai sfârșitului” – „sfârșitul istoriei”. Dar ce ar putea să înlocuiască sclavia drapată a capitalismului? Un răspuns ar fi socialismul. În capitolul ”A doua fațetă a socialismului”, Alain de Benoist analizează în detaliu acest fenomen, depășind cu mult cadrul marxismului și al experienței sovietice cu care a fost obișnuit omul rus.

În opinia sa, „istoria de astăzi arată clar că, dacă socialismul ca doctrină are un viitor – iar baza socială pentru aceasta este încă prezentă, întrucât lumea capitalistă este incapabilă să înlăture cele mai profunde contradicții, pe care le înglobează și care nu este în măsură să facă față unor provocării precum „nedreptatea socială”, sărăcia, exploatarea etc., atunci acest viitor rezidă în sfera socialismului național, care oferă o alternativă realistă și radicală la „logica cămătărească” a unui burghez triumfător, dar fiind condamnat din punct de vedere istoric”.

Alain de Benoist consideră că Rusia reprezintă cel mai important subiect al spațiului geopolitic european. În opinia sa, țara noastră a fost întotdeauna victimă a stereotipurilor: „De la marchizul de Custine la Karl Marx, de la Hegel la Engels, al cărui rasism anti-rus merită menționat în mod special, până la Adolf Hitler, criticii europeni ai Rusiei o numeau nu altfel decât ”o țară barbară” și „închisoarea popoarelor”.

Europa trebuie să părăsească decisiv lumea occidentală

În același timp, ei îndemnau la limitarea puterii ruse”. Însă, văzând clar steaua strălucitoare a Rusiei la orizontul omenirii, filosoful francez îi invită pe europeni: „Europa trebuie să părăsească cu fermitate lumea occidentală și să se întoarcă cu fața spre Est. Declinul Rusiei va însemna, de asemenea, și propriul ei declin”. Aceasta este poziția globalizării organice, unității de apărare a popoarelor. Pentru că nu poți fi luptător rămânând de unul singur pe câmpul de luptă al liberalismului!

Alain de Benoist este de părere că ideea de Imperiu reprezintă o alternativă pentru situația actuală în care s-au pomenit statele-națiuni, „unite” cu cătușele economice. În același timp, el contrapune democrația parlamentară (democrația reprezentativă) cu democrația participativă – adevărata democrație. ”Aceasta nu va mai fi redus la o simplă opoziție a ”societății civile” în raport cu sfera autorității publice… Dimpotrivă, este vorba despre faptul că indivizii să se simtă cetățeni și nu nicidecum subiecți ai sferei private, pe atât cât este posibil să descopere și extindă noi spații publice, inițiative și responsabilitate”. Din acest punct se va trece inevitabil de la abstractele „drepturi ale omului” la drepturile concrete și obiective ale popoarelor.

Liberalul își ascunde rânjetul bestial în spatele zâmbetului amabil, a privirii viclene, a comportamentului protocolar, în discursurile siropoase despre libertate și democrație. Dar un interlocutor atent va adulmeca cu siguranță mirosul de putrefacție. Și va observa în pupilele liberalului o goliciune fără fund, o întunecime totală. Ei vor vedea Nimicul…

Liberalismul reprezintă moarte spirituală. Acesta reprezintă o amenințare atât pentru națiuni întregi, transformate de liberali într-un electorat static neutru, cât și pentru indivizii luați în parte, lipsiți de identitate etnică și culturală. Dumneavoastră, dragă cititorule, doriți ca de acum înainte să vă plimbați cu masca unui batman tolerant? Sunteți de acord să deveniți doar un număr în cadrul unei declarații de mai multe pagini a unui cinovnic somnambul? Sunteți gata să vă întrerupeți neamul din motive de circumstanțe socio-economice? Nu ?! Atunci totul se află în mâinile noastre.

Fiecare zi, fiecare minut, dedicat cauzei, chiar și a reprezentanților opoziției de „bucătărie”, împotriva liberalismului, poate fi valoros. Orice acțiune de acest fel este în beneficiul unei cauze comune – revoltei împotriva liberalismului. Revoluție împotriva morții.

Fedor Biriukov, ziarul „Zavtra”

Abonează-te la canalul meu de Telegram!

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române îi îndeamnă pe creștini la ”Libertate şi responsabilitate în comunicarea digitală”.

Patriarhul i-a îndemnat pe creștini să conştientizeze că reţelele social media consumă timp care este „darul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor”.

Îi îndemnăm pe toţi preoţii şi credincioșii noştri să utilizeze cu discernământ şi cu măsură rețelele de socializare în viața lor personală, precum și în activitățile pastorale, misionare sau profesionale, dar să acorde mai mult timp comuniunii reale (nu virtuale)cu familia, cu parohia şi cu frumuseţile naturii.

Îndemnul Patriarhului Daniel https://t.co/8bB3rVAiZg

— Cezar Salagor (@CezarSalahor) July 1, 2019

Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vieții în inima: „Sa păstrez copilul acesta sau nu?

„Se spune ca Dumnezeu ne vorbește prin cai pe care nu le bănuim, ca El, într-un mod indirect comunica spiritului, conștiinței noastre. În mod sigur, indiferent de religia în care ne-am născut sau la care am aderat, Dumnezeu este alături de noi printr-o iubire părintească, pura, infinita.

E ceea ce am învățat singura, e ceea ce am descoperit în inima mea, e ceea ce m-a salvat nu doar pe mine ci pe cea mai minunata ființă din viata mea, copilul meu.

Femeile care fac avorturi sunt si ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile, sunt mintite ca nu exista nici un copil, ca totul este doar o adunatura de sânge sau mai grav nici nu vor sa stie ce se petrece cu adevarat în interiorul lor sperând ca aceasta le va ajuta sa nu se simta vinovate. Dar oare este indiferenta atât de puternica încât sa vindece o rana a sufletului?

Scopul acestei marturisiri nu este de a aprofunda rana celor care înainte de a face un avort, nu au stiut ce înseamna cu adevarat acest lucru. Rana lor ramâne oricum deschisa, poate pentru tot restul vietii. Nu le judecati, ajutati-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea întelege ce li s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred ca sunt în masura sa le înteleg pentru ca, marturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o gresela ireparabila am fost într-adevar la un pas de cea mai mare greseala din viata mea, aceea de a-mi ucide copilul nenascut.

***

Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parca doar ieri eram copil… Ma gândesc la mama întotdeauna cu drag. Desi atât de imperfecta în perfectiunea ei, pentru mine e cea mai minunata fiinta de pe pamânt. Nu as putea spune ca mi-a lipsit vreodata iubirea parinteasca, ba dimpotriva a fost mai mult decât meritam. Am fost un „copil” foarte iubit, cred ca mai sunt înca, desi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greselile unui om care, vorba aceea, crede ca pielea lui e mai piele decât a celorlalti. Acum nu as mai lua asta în gluma. Nu e mai bine sa traiesti totul pe pielea ta, credeti-ma! Fiti destepte, învatati din greselile celorlalti ca altfel s-ar putea sa ramâneti fara voi însiva, fara ceea ce sunteti, acel ceva care va face sa sperati, sa credeti, sa existati, sa vreti sa traiti.

Se stie ca în zilele noastre, sexul nu mai este un subiect tabu, e relativ simplu sa-ti gasesti un „partener de joaca” si putini se vor simti ofensati de aflarea vreunui detaliu întâmplator despre cum, când si unde s-a întâmplat. Este evident ca societatea nostra a „progresat”. Totul e o masca, un monstru care se fardeaza excesiv, pentru a-si masca imperfectiunile atât de evidente. Si eu si voi avem destule prietene care, de la vârste fragede înca, au experimentat cele mai deocheate pozitii ori practici sexuale. Si ce?… Mare-i gradina ta Doamne… dar de ce mai nou, toti sar gardul… afara din ea?

„Stii as avea ceva sa-ti spun…am mai facut un avort…nu e mare lucru…as mai face-o înca o data doar pentru anestezie, ce faina senzatie a fost.”

E cea mai socanta dezvaluire pe care am auzit-o în viata mea. E marturisirea unei foste colege de liceu care la doar 16 ani avea deja doua avorturi la bord. „L-am facut si pe asta marinar, saracul” se confesa aprinzându-si tigara. Ce gluma proasta… ce inima împietrita! Comentariile sunt de prisos. Sa lasam judecata în mâinile lui Dumnezeu. Ce poate un copil sa înteleaga dintr-un avort? Avea în clasa mai multe colege care trecusera prin experienta ei si devenise deja un „secret” din acelea care se împartasesc în mare taina, tuturor care vor sa-l afle. Oribil, mie nu mi se va întâmpla!… si ma gândeam în sinea mea… daca eu as fi fost în locul ei, ce as fi facut.

Întotdeauna am iubit copiii, creaturile acelea micute, pline de viata, care te fac sa zâmbesti atât de des, mereu puri si veseli, atât de dragalasi si nevinovati. Îi iubeam atât de mult si de vizibil încât mama îmi spunea când în gluma când în serios: „Mai lasa-i încolo si pe copii, ca nu-i bine sa-ti fie asa de dragi. Se spune ca femeile care iubesc prea mult copiii nu-i pot avea.” Gândul acesta ma speria de moarte, pur si simplu nu puteam sa-mi închipui viata fara copii si îmi spuneam în sinea mea, …mai bine moarta decât stearpa!

Saraca mama…de unde era sa stie ea?

„…la urma urmei nu e decât un cheag de sânge…”, îmi spunea ea la câtiva ani dupa aceasta, încercând disperata sa ma faca sa renunt la ceea ce pentru mine era cel mai mare paradox. Cel mai frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment din viata mea si mi se parea ca traiesc un cosmar din care trebuia sa ies. Trebuia sa existe o modalitate.. .

***

Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o tânara cu sperante si o gramada de vise, iubeam ca un copil si ma distram nebuneste, uneori mai mergeam pe la biserica… simteam un gol…dar nu avea prea mare importanta. Am descoperit întâmplator ca eram gravida în prima luna. O sperietura prea mare, prea devreme. O prietena de-a mea, patita deja, a insistat sa fac un test de sarcina când i-am spus ca-mi întârziase ciclul câteva zile. „Niciodata nu am avut cicluri regulate nu cred ca am de ce sa ma sperii…”, i-am spus calma.

Dar atunci de ce simteam ca se întâmpla ceva în interiorul meu. Era un sentiment ciudat, era ceva acolo, ceva ce înca nu simteam dar care se chinuia sa transmita trupului meu semnale disperate. „Bine…hai sa fac testul, de dragul tau…”i-am spus râzând „…si dupa, o sa te cert ca m-ai speriat degeaba”. Se putea citi în ochii ei incertitudine, ea avea deja o fetita, se casatorise gravida si cu toate ca nu avea un sot perfect era atât de îndragostita de fetita ei încât restul erau detalii nesemnificative.

Testul care indica doua liniute rosii m-a lasat muta. Am cazut în baie si singurele cuvinte care îmi treceau prin minte erau: Nu e adevarat…nu poate fi adevarat! Curând a aflat si prietenul meu. Ma sustinea orice decizie as fi luat; eram un caz „norocos”. Pentru mine însa asta era prea putin semnificativ, conta cel mai mult reactia parintilor mei. Nu puteam sa-i pierd pe ei…pe ei care îsi pusesera toate sperantele, toata încrederea, toata iubirea în mine.

Mai am un frate. Parintii ne iubeau la fel de mult. De ce tocmai eu? Nu puteam sa-i dezamagesc. Erau atât de buni, atât de iertatori dar cu siguranta nu m-ar fi putut ierta pentru asa ceva, era peste putinta. Am repetat testul, tot pozitiv. Am fost la medic, sarcina era prea mica pentru a fi detectabila la ecograf de orice fel. Se punea problema unei sarcini extrauterine. În disperarea mea speram sa fie asa desi asta ar fi implicat o posibila operatie de extirpare a trompei în care era localizata sarcina dar atunci decizia nu mai era în totalitate a mea, eram oarecum obligata la o singura decizie…

I-am spus mamei. Soc… disperare, plâns… Ea a fost cea care m-a îndrumat sa merg la al doilea medic. Era convinsa ca voi face avort. Asa ceva nu trebuia sa se întâmple, aveam de terminat o scoala, eram necasatorita si „prea tânara ca sa ma leg la cap”. Eram speriata si aveam nevoie de cineva care sa ma ajute sa decid… când de fapt decizia era luata deja.

Prietena mea, se ruga de mine insistent sa nu renunt la copil, ea stia ce înseamna sa treci prin asta. Era disperata si se ruga pentru mine la Dumnezeu sa ma ajute sa nu fac avort. Mai aveam înca doua bune prietene care mi-au spus ca se vor ruga pentru mine si copilasul meu. La sugestia uneia dintre ele, am acceptat sa vorbesc cu un preot înainte de a merge la medic pentru ca duceam o lupta infernala cu mine însami, erau momente de cosmar.

Întotdeauna mi-am dorit copii si Dumnezeu tocmai îmi facuse unul cadou însa era ca o cârja data unui om sanatos. Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugaciunile facute la disperare: „Doamne, decât sa ma pierzi pentru totdeauna mai bine da-mi o palma!”. Fraza aceasta, tin minte, am scris-o si am sters-o de mai multe ori înainte sa o rescriu definitiv. Si azi mai tin caietul în care am scris-o. Mi se parea greu sa ma rog si de aceea o faceam de cele mai multe ori în scris. Asa reuseam sa ma apropii mai usor de Dumnezeu.

Am discutat cu preotul care desigur a protestat vehement împotriva avortului, ma asteptasem la asta desigur. M-a surprins însa si m-a marcat cel mai profund dintre îndemnuri si cred ca sunt datoare sa o spun tuturor femeilor:

„Nu îti cladi fericirea pe mormântul copilasului tau!!! Desi e mic, are viata si simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viata, pentru ca viata e numai de Dumnezeu data si doar El are dreptul sa o ia !!!” E ceea ce a înclinat balanta, ceea ce l-a salvat pe copilasul meu.

Am decis atunci ca nu voi consemna în mod voit la uciderea propriului meu copil, nu voi deveni o criminala, voi deveni mama.

Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotarâta, nici mama, nici tata si nici fratele meu, nici nimeni, nu ar mai fi putut sa spuna ceva care sa ma faca sa renunt la copilasul meu. Desi au sperat pâna în ultimul moment când deja era prea târziu pentru vreo interventie. .. ce cuvânt simplu folosesc oamenii pentru o crima atât de monstruoasa, copilasul meu s-a nascut. Are 1 an si doua luni în prezent, e baietel si nu cred ca-i voi putea multumi vreodata suficient de mult lui Dumnezeu pentru „palma”aceasta atât de „dureros de dulce” pe care mi-a aplicat-o. Parintii, fratele meu, sotul, toata lumea îl adora de-a dreptul si pe buna dreptate; e un istet, un copil cum nu mi-as fi putut închipui ca voi avea. O minune de omulet, atât de disperat dupa mine, mama care i-a dat sansa de a trai. Acum realizez ca iubirea este nelimitata, infinita.

***

E minunat sa fii mama. Va doresc din tot sufletul meu sa fiti mame, atunci când Dumnezeu va hotarâ pentru voi. Un copilas nu va fi niciodata motiv de suparare, el nu poate aduce decât fericire.

Credeti pe cuvânt o mama fericita. Nu uitati îndemnul de mai sus !!! Mi-aduc si acum aminte de un vis pe care l-am avut cu mult timp în urma, un vis în care salvam un bebelus de la înec si Sfânta Mama a lui Isus îmi punea pe mâna o bratara de aur. Am înteles visul doar dupa ce mi-am revenit din socul trait, dupa ce deja îmi salvasem propriul copil de la moarte. Dumnezeu ne vorbeste în inimile noastre, ne avertizeza, într-un fel sau altul, trebuie doar sa constientizam asta. Nu demult am vazut documentarul „Strigatul mut”. Îl gasiti usor pe GOOGLE. Nu va fie frica sa îl vizionati înainte sa luati o decizie. Daca nu va e frica sa va condamnati propriul copil la moarte nu ar trebui sa va fie frica sa vedeti cum va muri. NU VA UCIDETI COPIII!!! Cred ca restul cuvintelor sunt de prisos.

Daca nu va este indiferenta salvarea unor oameni de la moarte sau daca deja ati trecut printr-o asemenea experienta distrugatoare, constientizati si regretati cele facute trimiteti aceasta marturie tuturor femeilor pe care le cunosteti, prietenilor vostri, cunostintelor si chiar daca o singura viata nevinovata va fi salvata, daca o singura mama va decide pentru viata copilului ei, cu siguranta Dumnezeu îsi va aminti de noi. Ancuta C.

În ultima vreme am observată că mai multe persoane, chiar și din sânul Bisericii noastre Ortodoxe, au pus în discuție, în special în mediul virtual, dar nu numai, principiul laicității statului modern, principiul de tip masonic al separației statului de Biserică, încercând probabil să înțeleagă care ar trebui să fie relația, dar și hotarul dintre Biserică și stat în aceste vremuri tulburi.

Totuși, cel mai tare mi-a supărat urechea o expresie, care s-a strecurat ca apa în crăpăturile stâncii, ajungând parte a discursului laic, dar și religios – este vorba de expresia ”instituția Bisericii”. Și am considerat că în cazul în care vom găsi decodificarea acestei sintagme ce are rol de instrument de programare socială, vom afla un răspuns și la întrebarea care ar trebui să fie relația dintre Biserică și stat.

Este un subiect foarte sensibil însă cred că este necesar să fie înțeles modul în care acționează forțele oculte, care au priceput că cea mai eficace modalitate de a submina Ortodoxia este ca să o facă din interiorul Bisericii.

Mai jos voi publica textul părintelui Mihai-Andrei Aldea, pe care l-am descoperit în Revista de oceanografie ortodoxă ”SCARA”, din anul 2001, și care nu l-am găsit în mediul virtual, dar care sper să fie de folos pentru toți creștinii care și-au asumat rolul de ostași ai lui Hristos. Și vă rog să aveți răbdarea și curiozitatea de a-l parcurge până la capăt.

Și pentru că arma noastră este cuvântul, mi-aș dori ca acest text, să fie citit și conștientizat în primul rând de preoții noștri, care au menirea să răspândească lumina lui Hristos în inimele oamenilor. Iar odată înarmați cu slovele dreptății, să-i putem opune rezistență satanei, care ia chip de înger luminos, și să putem purta cu vrednicie războiul nevăzut în care ne aflăm cu toții.

Ortodox.md

Revista SCARA, Treapta a șaptea, anul 2001

BISERICA ȘI INSTITUȚIA SAU CÂTE CEVA DESPRE UN CAL TROIAN Unde nu Troia ne este adusă aproape ci o modalitate subtilă de a înlocui Biserica lui Hristos cu o noțiune neclară

de părintele Mihai-Andrei Aldea

Unul dintre termenii folosiți cel mai des în discursurile publice și ”importante” despre Biserică este cel de ”INSTITUȚIE”. ”Biserica ca instituție” – virgula mai mult sau mai puțin reală după vorbitor -, ”ca instituție, Biserica” sau chiar ”instituția Bisericii”(!) iată câteva formulări des întâlnite și care dau frisoane celor care le aud și cred în Hristos.

Oare este Biserica lui Hristos instituție? Păi cam ce este o instituție? Este o organizație, dar nu orice organizație, ci o organizație socială, cu un caracter de mare interes pentru societatea respectivă – fie că societatea de referință este considerată națională sau internațională. Sunt considerate instituții în sensul corect al cuvântului organizațiile culturale, sociale, politice, economice etc. De mari dimensiuni și de mare influență în viața statului sau a statelor.

La prima vedere – superficială – și Biserica poate fi considerată instituție. Nu este ea, oare, mare, importanță, influentă ș. a. m. d?

Poate, cel puțin în unele părți ale lumii. Dar Biserica nu se definește astfel. Biserica, în primul rând, nu este o organizație socială. Biserica este ea însăși o societate! Biserica, indiferent că place sau nu place acest lucru, este stat. Un stat care poartă un nume: Împărăția lui Hristos. Cetățenii ei sunt numiți, desigur, creștini, iar legile și ”instituțiile” Bisericii, care în limbaj creștin se cheamă organe – ca și părțile trupului uman – sunt stabilite de Dumnezeu și nu pot fi schimbate de om după voia lui.

Sunt convins că deja se simte diferența de optică între ”instituție” și Biserică. Dar trebuie mers mai departe, cât mai aproape de Adevăr.

Termenul de ”instituție” nu a fost dat Bisericii fără știința satanei

Am vorbit despre numele acestui mare stat, de fapt imperiu, care este Biserica – Împărăția lui Hristos. Ea se mai numește, la fel de bine, Împărăția cerurilor, deoarece tronul lui Hristos, capitala dacă vreți a acestui stat, este în Cer.

De acolo El lucrează – împreună cu Duhul Sfânt și Tatăl – Tainele care dau viață acestei Împărății. Cine nu crede aceasta nu este creștin.

Alt nume al Împărăției este Trupul lui Hristos. Căci Hristos este Cap Bisericii, iar aceasta crește din El și prin El, călăuzită de El i realizându-i unitatea prin El, Hristos – Dumnezeu și Om. El dă Bisericii unitatea nu doar prin conducerea ei din poziția de Împărat și Mare Arhiereu, ci i prin Sângele și Trupul Său, Pâinea pe care o dă pentru viața și unitatea celor ce Îl urmează.

Mai are și alte nume Biserica – deoarece prin Hristos este îndumnezeită și, deci, infinită – dar îl mai amintim pe cel de … ”Biserică”. Acest termen înseamnă ad literam casă a împăratului. Dar știm că Biserica este a lui Dumnezeu. Implicit, cel care se definește ca membru al Bisericii îl recunoaște pe Hristos ca Împărat al său.

Iată, deci câteva dovezi clare, doar din numele ”instituției”, care atestă că Biserica, în mod foarte clar, nu este o ”instituție”, ci un super-stat – o unitate de state dacă vreți, deoarece include toate popoarele cretine (Apocalipsa 21.24, 26; 22.2) – cu propriul Conducător, cu propriile legi, cu propriile ”instituții”.

(Astfel de ”instituții” – mai corect ar fi termenul de ”organe” ale Bisericii – sunt mirenii, diaconatul, preoții, episcopatul precum și monahii, proorocii și predicatorii, medicii creștini, cateheții ș. a. m. d.)

O fi – va spune cineva. Dar, în definitiv, ce atâta discuții pe un termen oarecare? Ce contează că spunem Bisericii ”instituție”?

Contează foarte mult, așa cum contează și câte firi sunt în Hristos (două), câte persoane sunt în Hristos (una) sau în Sfânta Treime (trei) ș. a. m. d.

Dacă de asemenea adevăruri depinde mântuirea noastră ce se realizează în și prin Biserică, atunci cum să nu conteze termenii folosiți pentru aceasta.

Iar problema reală constă în faptul că termenul de ”instituție” nu a fost dat Bisericii fără tiința satanei. După cum vom vedea, relele incluse în această alăturare de cuvinte sunt mai multe și mai mari decât s-ar putea bănui la prima vedere.

Cine încearcă să își subordoneze Biserica, ori să o supună cuiva, este antihrist Termenul de instituție dă Bisericii un statut nou, de parte componentă a statului. De-a lungul vremilor au existat state ce au încercat să îi subordoneze Biserica sau să se pună în postura ciudată de ”stat-biserică”. Dar Biserică nu poate fi subordonată altcuiva decât lui Hristos. Cine încearcă să îi subordoneze Biserica, ori să o supună cuiva, este antihrist. Loialitatea cretinilor față de stat sau față de orice altă organizație laică merge doar până la locul în care se încalcă legile Bisericii.În momentul în care aceste legi sunt încălcate cretinii sunt sub persecuție și ocupație – fie ea privită și doar spiritual, ceea ce de fapt e imposibil. În momentul în care legile creștine sunt încălcate înseamnă că undeva a ajuns la putere un antihrist, sau o slugă a unui antihrist, tot una. Pentru creștini, un asemenea moment obligă la trecerea în Rezistență, Rezistență care include toate formele creștinește acceptabile de apărare a Credinței Sfinte [1].Pentru că acestă credință este Adevărul Însuși. De aceea nu pot fi acceptate în niciun caz pseudo-egalitatea ”instituție-Biserică”, subordonarea sub orice formă a Bisericii față de stat sau orice altă formă de micșorare a independenței depline a Bisericii față de forțele acestei lumi. Termenul de instituție, folosit pentru Biserică, este de fapt fațada unui proces complex și pervers de ”etatizare” – a se citi ”desființare” – a Bisericii. El marchează avansul ideilor ateiste (seculariste și secularizante) în interiorul Bisericii. Căci adoptarea cuvântului ”instituție” de către unii care se vor creștini este rezultatul unor prăbușiri spectaculoase ale structurilor teandrice din care aceștia fac parte.Cei care vorbesc despre ”instituția” care în concepția lor este Biserica sunt cei care, doborâți de ispitele veacului, încearcă să ”trăiască” și aplice ”etatizarea” Bisericii. Ei înlătură, sau luptă să înlăture, organele firești, dumnezeiești ale Bisericii, pentru a le înlocui cu unele de tip laic, ateu, satanist.

Dar ne va întreba indignat unul dintre aceștia, ce o fi așa de rău în ideea de instituționalizare a Bisericii? De ce este rău ca Biserica să fie parte a statului sau chiar o formă a statului? (A statului laic, desigur, nu a celui ceresc, așa cum cer premizele creștine.)

Păi să vedem ce este statul. După o sursă oficială, desigur.

”DEX”-ul, în ediția a II-a, din ’96, are o definiție foarte ingenioasă despre stat: ”Stat = Teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară”.

Ați înțeles ceva? Nu? Nici eu. Despre ce organizație ”care își exercită autoritatea” se vorbește aici?Despre stat? Atunci statul este ”Teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea statul”? Nu are niciun sens. A! Mai zice definiția și ”țară”. Ia să mergem la litera ”țî” să vedem definiția oficială a cuvântului ”țară”: ”Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere politic și administrativ într-un stat”!!!! Păi cum, Țara este stat sau statul țară!?!

Desigur, la prima vedere aceste două definiții par a fi doar niște prostii. Dar nu am numit degeaba ”lămurirea” DEX-ului despre stat ca ingenioasă. ”Abureala” aceasta, ca să ne coborâm la mintea autorilor DEX-ului, ceața în care este băgat cel ce vrea să afle cel ce este statul, are o motivație foarte puternică. Nu se dorește să se știe ce este statul. Exagerare?

Chiar definițiile citate mai sus, scoase parcă din antieroii lui Caragiale, dovedesc realitatea intenției. Cele două definiții sunt aproape identice și în ambele statul apare sau este sugerat ca un fel de realitate axiomatică, transcendentă, imposibil de definit, dar și de înlăturat – de vreme ce nu i se găsește niciun sinonim/echivalent real. Pentru autori pare că el, statul, pur și simplu este. Indefinibil. Imanent. Intangibil. Oare întâmplător apare așa? Ei bine, nu!

Se putea găsi o definiție neutră din punct de vedere politic, chiar ușor idioată, ca ”statul este totalitatea instituțiilor (organizațiilor sau organelor) oficiale care asigură unui teritoriu organizarea, personalitatea și viața sa proprie; statele pot fi protectorate, autonome, asociate sau independente”. Dar o astfel de definiție trimite la respectivele ”organe oficiale”, instituțiile, cum sunt Guvernul, Parlamentul, Poliția ș. a. m. d., făcându-le răspunzătoare în final de tot ceea ce ține de stat. Ceea ce nu convine! Și nu convine din două motive.

Primul, mai puțin important, constă în lipsa de responsabilitate reală a celor care compun organele de stat. Pentru imensa lor majoritate, posturile ocupate nu implică decât o posibilitate de întreținere sau îmbogățire, cu riscuri mai mici sau mai mari. ”Oficialii” aceștia nu sunt de fapt decât ciocoii modernității ai lui Nicolae Filimon. Și nu le place deloc să li se aducă aminte de răspunderea pe care o au. Dar, desigur, imensa lor majoritate nu cunoaște prea bine DEX-ul, fiind dealtfel, această majoritate, destul de străină și de limba română (deși câtorva le este chiar limbă maternă).

Al doilea motiv ține de acei ”inteligenți” aflați în sfere superioare, fie că se numesc super-intelectuali sau diplomați străini, franc masoni sau altfel. Ei vor ca statul să fie pentru cetățeanul de rând ceva intangibil, de origine divină. Și reușesc! Pentru cei mai mulți dintre oameni STATUL este complet separat din punct de vedere al responsabilității, de GUVERN, PARLAMENT, POLIȚIE etc., instituțiile (organizațiile) de care vorbea DEX-ul. Dovada?

Uitați-vă în toate sondajele în care oamenii se declară complet dezamăgiți de Guvern, Parlament, Poliție etc. Uitați-vă și vedeți cum consideră că aceste instituții sunt corupte și compuse doar din oameni egoiști, oportuniști, hoți, etc. Uitați-vă apoi și vedeți pe mâna cui vor să dea întreprinderile și agricultura, comerțul și turismul, învățământul și educația etc. Pe mâna STATULUI!!! Adică pe mâna GUVERNULUI, PARLAMENTULUI, POLIȚIEI, a instituțiilor (organelor) de stat în care nu au încredere. De ce? Pentru că… au încredere în stat!!!

Ei nu înțeleg identitatea dintre respectivele instituții și stat. Pentru ei statul rămâne mereu deasupra, un fel de tătic de treabă, care trebuie respectat și pe care ”răii” din Guvern, Parlament, Poliție etc., nu-l lasă să aibă grijă de ei [2].

Biserica este înlocuită de un ”stat divin”

De ce am pornit de la aceste aspecte pe care, de altfel, destul de mulți le-au observat? Deoarece această concepție îi afectează foarte mult pe creștinii de astăzi, provocând tendințe distructive atât în relațiile dintre ei – ca Biserică – și stat cât și în ceea ce privește raporturile dintre ei înșiși, creștinii, ca părți ale Bisericii  lui Dumnezeu.

Cele două tendințe eretice sunt simultane. Creștinii ”mai slabi de înger” fac, în același timp, două lucruri: pe de-o parte, tind să atribuie statului o autoritate specială în ceea ce privește Biserica, iar pe de altă parte introduc în Biserică o separație similară celei existente între cetățenii de rând i stat – privit aceasta în sensul de mai sus. Fenomenul este firesc. Pe măsură ce oamenii își impropriază ideologia – drăcească – a statului de drept divin, sugerată de sursele amintite anterior, o aplică reflex ori conștient și în domeniul vieții religioase. În acest fel ei caută, în Biserică, să găsească ori să realizeze o structură superioară, de tip statal, care să preia toate răspunderile și căreia îi cedează cu inconștiență toată puterea.

Se mulțumesc să rămână astfel undeva în afara Bisericii, apelând la ea, în general contra plată, numai în măsura în care consideră că au nevoie de ea pentru o problemă sau alta; făcând prin urmare comerț cu cele sfinte (avem aici două erezii într-una). Mai rău încă, aceia dintre ei – creștinii slabi – care ajung, din nefericire, să ocupe poziții superioare în Biserică se află în fața unor probleme deosebit de grave. Ei realizează prea bine că nu sunt creștinii adevărați, modelele, sfinții care trebuie să ocupe aceste poziții.

Totodată, mândria lor alimentată de atingerea respectivelor posturi și de alte realizări gâdilatoare de orgolii – diplome, conferințe, publicări de articole și cărți, adulări publice sau particulare etc., – mândria lor, spuneam, nu le permite să accepte că prin rugăciunea altora și mila lui Dumnezeu se pot acoperi lipsurile lor pentru ca Biserica să meargă înainte. Mai rău, ei ajung să nici nu creadă cu adevărat în Dumnezeu – dacă au crezut vreodată – și în acțiunile Acestuia, fiind astfel izolați într-o singurătate cumplită: dinspre creștini ei îi văd pe cei ce își pun nădejdile în ei – și ei își cunosc foarte bine falsitatea – iar dinspre păgâni văd o presiune imensă, un mare război pe care ei trebuie să-l poarte – dar nu se simt în stare.

Ce pot face atunci?

Apelează la metode lumești, căutând să realizeze ”compromisuri convenabile” cu statul și alte instituții ce li se par puternice, căutând să obțină o putere lumească tot mai mare, care să le asigure liniștea. Pentru aceasta se folosesc și de toate mijloacele oferite de puterea căpătată deja în Biserică, făcând și ei comerț cu cele sfinte. Acest comerț îl desfășoară însă nu doar în Biserică, ci și în relațiile cu cei din afara Bisericii, cedând ceea ce nu se poate ceda și făcând ceea ce nu au voie să facă.

Mai mult încă, obișnuința cu limbajul pseudo-teologic și ideea de stat de drept divin aplicată la Biserică le dă credința întunecată a unei poziții privilegiate, sfinte, care le conferă doar drepturi și putere. Ei nu se mai gândesc nicio clipă că sunt în slujba celorlalți, considerându-i pe aceștia un fel de ființe inferioare în fața cărora nu trebuie să dea socoteală de nimic și care trebuie să li se supună necondiționat.

Chiar și între ei practică aceeași atitudine de adulare a celui mai mare – cel puțin pe față – de lingușire și falsă smerenie, acoperind cu vorbe învăluitoare păcate cumplite ca simonia, uciderea de frate, sodomia, ș. a. m. d. Toate, pe baza acestei concepții drăcești de existență a unei ”instituții bisericești” care se compune din EI. Toate, sub pretextul păstrării ”prestigiului” Bisericii în fața lumii. De parcă se poate păstra prestigiul Bisericii prin acoperirea păcatelor, cum poruncește și proorocește Iisus (Matei 5.16).

Iată ce acoperă o aparent banală alăturare de termeni!

Ce rămâne în aceste condiții din Biserica lui Hristos?

Rămâne ceea ce suntem.

Rămânem cei ce așteptăm cu adevărat și adevărată nădejde: Învierea.

Rămânem cei care, urându-ne păcatele, ne agățăm de poala hainei lui Hristos, crezând în mila și puterea Lui.

Rămânem cei care, mergând prin valurile acestei lumi, păstrăm încrederea în Cel ce ne-a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor. Și rămâne!!!

Biserica și neamul românesc

Nu după vrednicia noastră, ci după dreapta credință în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, chiar dacă am fi ultimii care am mărturisi-o. Și nu dorind vreo biruință veșnică aici pe pământ, căci nu ne este dată aici decât lupta și iar lupta, până la sfârșitul vieții, când vom fi judecați după cele în care ne vom afla [3].

Iar Hristos ne poruncește să-L urmăm pe El, nu statul sau altă organizație. Ne poruncește să ne zidim pietre duhovnicești în Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp și temelie a adevărului, cea care este Trupul lui Hristos, Cel din care ea crește spre a ajunge la desăvârșire. Ea este și pe pământ, dar și dincolo de pământ, urcând la ea, Biserica, până acolo unde nici îngerii nu pot ajunge niciodată, în tronul cel preaînalt al Dumnezeirii.

Ea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată ”instituție”, nu a fost, nu este și nu va fi supusă vreodată altcuiva decât Adevărului. De aceea a și lăsat Dumnezeu Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane – apostolice, ecumenice și cele recunoscute de sinoadele ecumenice – ca să putem avea Adevărul cu noi chiar și când cei care ar rebui să-l păstreze îl uită.

Și avem exemple întru aceasta pe Daniil, cel care s-a separat de înțelepții Poporului Ales și de tot poporul când aceștia s-au lăsat prostiți – lipsa de priveghere, – de slugile diavolului cele cu chipuri cuvioase. Și făcând aceasta s-a mântuit și pe sine, a mântuit-o și pe fecioara cea nevinovată și a salvat și poporul de la cumplită nedreptate.

Avem exemplu, de asemenea, pe Noe, cel ce a înfruntat ocara întregii societăți și s-a făcut mântuire neamului omenesc. Avem exemplu pe smeritul monah Maxim Mărturisitorul, cel ce a înfruntat nu una, ci mai multe societăți și pe episcopii eretici – fie ei cât de vestiți – mărturisind adevărul până la moarte și prin care a binevoit a salva Dumnezeu dreapta credință și Biserica Dreptmăritoare.

Căci nu luptăm împotriva unui cuvânt oarecare – că nici nu este unul oarecare – ci împotriva unui duh al răului care pleacă privirile omului spre cel de jos, dezlipindu-le de la cele de sus. Luptăm nu contra unei tendințe oarecare, ci contra acelei tendințe de secularizare, de renunțare la Dumnezeu, pe care satana, prin lupi îngrozitori, a strecurat-o în interiorul Bisericii ca să rupă din turmă cât mai mult. Luptăm nu contra celor cu păreri bine întemeiate și înțelepte, ci contra celor ce se înalță  pe ei prin grăirea de învățături răstălmăcite, căutând să atragă pe ucenicii lui Hristos la ei.

_______

[1] Această Rezistență începe de la lupta personală pentru a rămâne cu adevărat creștin și merge până la apărarea – sub orice formă conformă responsabilității fiecărui creștin implicat – Bisericii și a Neamului Românesc, ființial creștin (a se vedea pentru acest adevăr și pr. prof. Dumitru Stăniloaie – ”Besii” în mânăstirile din Orient, Biserica Ortodoxă Română, XCIV(1976), p.587-589)

[2] De altfel, mulți confundă statul, care este o asociație de instituții – de altfel străine firii noastre – cu Țara, care este un dar ontologic, divin.

[3] De aceea să priveghem, căci nu știm când vom fi chemați la Dreptul Judecător, fie pentru judecata personală, fie pentru cea finală; și să nu creadă nimeni că este prea mic ori prea slab pentru a face ceva, căci puterea lui Dumnezeu se desăvârșește întru slăbiciune.

Sursa: Revista de oceanografie ortodoxă ”SCARA”, Treapta a șaptea, decembrie – 2001, pag.17-20. 

Noua Ordine Mondială își întinde tentaculele și în Moldova. Guvernul de la Chișinău a aprobat pe 20 august, mecanismul de aplicare a Programului de dobândire a cetățeniei prin investiție pentru Republica Moldova.

Documentul include structura Programului, procesele tehnice și modificările legislative necesare, procedurile și formele de aplicare, cerințele specifice și detaliate, politicile și procedurile care trebuie incluse în cadrul normativ, cu stabilirea termenelor concrete de realizare.

Potrivit Ministerului Economiei, Programul de dobândire a cetățeniei prin investiție va deține toate instrumentele și mecanismele necesare pentru o activitate efectivă la începutul lunii noiembrie.

Ulterior, pe 10 octombrie, Guvernul a aprobat un acord de împrumut dintre țara noastră și Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), în valoare de 30,1 milioane de euro, pentru realizarea Proiectului de înregistrare și evaluare funciară. Suma împrumutului constituie 30,1 milioane de euro. Resursele vor fi acordate sub formă de proiect investițional la condiții concesionale ”Blend”.

O parte din banii împrumutați vor fi cheltuiți pe înregistrarea primară a bunurilor imobile (15,3 milioane de euro), și pe evaluarea bunurilor imobile (5 milioane de euro). Restul banilor vor fi aruncați pe instruiri și experți, adică pentru ”consolidarea sistemului de administrare funciară (7,8 milioane de euro)” și pentru ”consolidarea capacității și managementul de proiect — 2 milioane de euro”.

Și iată că pe 30 octombrie, Ministrul Agriculturii, Nicolae Ciubuc, a declarat că ”pământul este un bun care trebuie să fie vândut în condițiile unei economii de piață”, precizând că ”toate reformele care au fost realizate urmează să-i motiveze pe investitorii străini să vină în Republica Moldova”.

Concluzii

În viitorul apropiat am putea să ne pomenim că aparține unor ”investitori onești”, cărora li se rupe inima de pârloagele noastre și nu le rămâne decât să ne ”salveze”. Apropo, salvarea a și început prin bunăvoința lor de a ne acorda credite de milioane. Acum, pe datorie, vom măsura pământurile strămoșești, pentru ca să le vindem ”investitorilor grijulii”, iar copii noștri urmează să muncească pe plantații și să întoarcă datoriile, cu procent. Desigur, totul de dragul păcii în lume și a unui viitor luminos într-o minunată Nouă Ordine Mondială.

Au trecut doi ani de la intrarea în vigoare a Acordului de comerț liber dintre Moldova și Turcia. Pentru a afla cum s-au schimbat lucrurile în această perioadă și ce cred experții despre impactul Acordului asupra economiei Moldovenești citiți articolul Economie cu ușile larg deschise: Moldova și Turcia, doi ani de liber schimb, publicat pe Sputnik Moldova.

Este important să medităm cu ce s-a ales poporul Republicii Moldova după doi ani de liber schimb cu Turcia.

Iată că președintele turc, Recep Tayyp Erdogan,cu prilejul semnării declarației comune de cooperare strategică între Republica Turcia și Republica Moldova, a anunțat că ”în cel mai scurt timp, una sau poate chiar ambele bănci își vor deschide sucursale în Republica Moldova”. Acestu lucru a fost negociat în 2017, după ce Ankara au luat decizia de a majora cotele exporturilor de mărfuri moldovenești pe piața turcă la diferite categorii, inclusiv la vin de la 2 până la 20 de mii de hectolitri.

În prezent, în Republica Moldova activează 1314 de întreprinderi cu capital turcesc, investițiile în capitalul social însumând 473 milioane lei (aproximativ 27,8 milioane USD). Din păcate nu putem să ne lăudăm cu numărul de întreprinderi cu capital moldovenesc care ar dezvolta afaceri în Turcia.

Amintim că semnarea acestui Acord a fost o condiţie impusă de UE pentru instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Recent, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale împreună cu Fondul ONU pentru Populație (UNFPA Moldova) au lansat Raportul ”Puterea de a alege – drepturile reproductive și tranzacția demografică”, în care este examinată starea populației lumii în 2018. Documentul arată tendințele fertilității în lume, dar și factorii care influențează decizia oamenilor de a avea sau nu copii. Astfel, la nivel global, se observă o scădere a ratei fertilității cu circa 50% față de mijlocul anilor 60. Dacă până nu demult exista o singură rată a fertilității în lume, astăzi există discrepanțe mari între anumite grupuri de țări, de la cele cu fertilitate foarte înaltă, până la țări cu fertilitate scăzută.

Paradoxul secolului

Oricât de paradoxal ar părea, anume țările sărace sunt în top cu cea mai înaltă rată a fertilității. Conform Raportului, observăm că toate țările sunt grupate în patru mari categorii, în funcție de nivelul de fertilitate.

Cea mai mare rată a fertilității din lume se atestă în Africa subsahariană, Nigeria fiind lider mondial, unde o femeie naște, în medie, șapte copii. Țări cu fertilitate, care a scăzut rapid și apoi a început să crească din nou; Țări cu fertilitate în scădere și Țări cu fertilitate scăzută mai mulți ani la rând, în special Asia, Europa și America de Nord. Provincia Taiwan din China are astăzi cea mai scăzută rată de fertilitate din lume- 1,1 copii per femeie. Cum stau lucrurile în Moldova

Potrivit Raportului, Republica Moldova face parte din categoria statelor cu fertilitate scăzută, alături de țări precum Portugalia, Singapore, Grecia, Coreea de Sud. În aceste țări, familiile au mai puțin de doi copii, adică sub nivelul necesar de înlocuire a generațiilor.

În 2017, în Republica Moldova s-au născut peste 30 de mii de copii, cu patru mii de copii mai puțin decât în 2016.

Secretarul de stat din cadrul Ministerului Sănătății, Boris Gîlca, consideră că autoritățile din Moldova trebuie să țină cont de datele acestui raport pentru a îmbunătăți situația demografică, oferind populației ”servicii de îngrijire medicală, educație și locuri de muncă decente pe tot parcursul vieții”.

”Fiecare țară trebuie să-și definească mixul de servicii și resurse de care are nevoie pentru a realiza drepturile reproductive pentru toți cetățenii. Spre exemplu, multe țări cu fertilitate aproape de nivelul de înlocuire a generațiilor au politici și servicii prietenoase familiilor, cum ar fi servicii de îngrijire a copiilor mici, echilibru dintre viața de familie și cea profesională”, menționează Ministerul Sănătății, printr-un comunicat.

Ce-i determină pe oameni să facă copii?

Considerăm că doar atunci când vom găsi răspuns la această întrebare, vom face un pas important spre soluționarea problemei demografice. Și aici este nevoie de un efort colectiv atât din partea factorilor de decizie, cât și al tuturor cetățenilor. În același timp, acest raport poate fi de un real folos în procesul de elaborare a politicilor demografice pentru că avem la îndemână întregul tablou global.

În încheiere, aș vrea să atragem atenția cititorilor că, problema demografică va putea fi soluționată doar în cazul în care se va ține cont nu doar de aspectul material, dar și de cel moral-spiritual. Și anume acest aspect am putea să-l găsim în țările pe care ne-am obișnuit să le considerăm sărace, pentru că, așa cum am vorbit mai sus, cei mai mulți copii se nasc în țările sărace, după cum o arată și datele Raportului UNFPA.

Dacă vom ține cont și de toate acestea, avem șansa unică de a găsi răspuns la întrebarea: ce-i determină pe oameni să facă alți oameni? Și asta pentru că ”nu numai cu pâine va trăi omul…”. Publicat pe: Sputnik.md

A intrat în vigoare legea privind punerea în aplicare a Registrului actelor locale. Astfel, începând cu ziua de astăzi, autoritățile administrației publice locale sunt obligate să includă în Registrul de stat al actelor locale toate deciziile consiliilor locale de nivelurile întâi și al doilea; dispozițiile primarului și ale președintelui raionului; actele pretorului; alte acte ale autorităților publice locale, care sunt supuse controlului obligatoriu de legalitate.

Potrivit legii, proiectele actelor normative ale autorităților administrației publice locale se fac publice, în vederea consultării, cu cel puțin 15 zile lucrătoare înainte de ziua aprobării acestuia.

Totodată, persoanele responsabile de plasarea informațiilor în registrul electronic vor trebui să țină cont și de legea privind datele cu caracter personal. Astfel, pentru vizualizare publică, actul administrativ va fi plasat în varianta depersonalizată (prin hașurarea datelor cu caracter personal).

Persoana autorizată urmează să plaseze actul administrativ scanat în format .PDF în două exemplare: unul cu date depline și cea de-a doua variantă cu conținut depersonalizat, care va fi publicată ulterior pe www.actelocale.gov.md.

Totodată, în termen de 36 de luni, autoritățile administrației publice locale de nivelul al doilea vor include în Registru actele lor normative în vigoare, adoptate până la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Registrul de stat al actelor locale este o resursă informaţională de stat, care conţine textele electronice ale actelor autorităţilor administrației publice locale și datele adiționale stabilite prin hotărâre de Guvern.

Amenzi pentru nerespectarea Legii

Cei care nu vor respecta aceste prevederi riscă să fie trași la răspundere. Potrivit noilor prevederi din Codul Contravențional al Republicii Moldova pentru:

aprobarea de către autoritatea administrației publice locale a unui act normativ al cărui proiect nu a fost publicat în vederea consultării publice se sancționează cu amendă de la 10 la 20 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere. Omiterea de către persoana responsabilă a termenului prevăzut de lege privind includerea actelor emise de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv a proceselor-verbale ale şedinţelor consiliului local, a documentelor şi informaţiilor prevăzute de lege, în Registrul de stat al actelor locale se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale. Împiedicarea accesului liber la şedinţele consiliului local se sancționează cu amendă de la 50 la 75 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 75 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere. Includerea în Registrul de stat al actelor locale a unui text care diferă de textul actului aprobat de autoritatea competentă se sancționează cu amendă de la 50 la 75 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 75 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere. Neincluderea pe ordinea de zi a şedinţei consiliului local (raional) de către persoana responsabilă a notificării oficiului teritorial al Cancelariei de Stat se sancţionează cu amendă de la 50 la 100 de unităţi convenţionale.

Publicat pe: Sputnik.md

Știrea despre decizia Patriarhiei Ecumenice (care poate fi citită aici) de a permite a doua căsătorie pentru preoți, în caz de văduvie sau în cazul în care soția ar fi cauza divorțului, a început să provoace neînţelegere şi sminteală printre creștinii ortodocși.

Președintele comitetului educațional al Bisericii Ortodoxe Ruse, Maxim Kozlov, a declarat pentru RIA Novosti că această decizie contravine tradiției de veacuri și Sfintei Scripturi, care prevede expres că clericii pot fi bărbați ai ”uniei singure femei„. (1 Timotei 3:2-12)

El a mai spus că aceasta este practica instituită de Biserica ortodoxă de cel puțin un veac și jumătate. Maxim Kozlov a spus că nu va comenta factorii care au stat la decizia Patriarhiei Constantinopolului, dar s-a arătat sigur că aceasta nu va contribui la ridicarea autorității ei în lumea ortodoxă, nu va contribui la creșterea înțelegerii între Bisericile Ortodoxe și nici nu va rezolva problema cadrelor în cadrul Patriarhiei Ecumenice.

Cunoscutul teolog basarabean, ieromonahul Petru Pruteanu, a făcut un comentariu canonic asupra acestei hotărâri a Sinodului de la Constantinopol, în care explică trei aspete principale de care trebuie să ținem cont:

1. În primul rând observăm că patriarhul Bartolomeu continuă agenda de lucru a controversatului patriarh Meletie Metaxakis, care încă în 1923 dorea să permită a doua căsătorie pentru preoţi. Proiectul se dorea a fi discutat şi la Sinodul din Creta (2016), dar din cauza refuzului celorlalte Biserici Locale, „fanarioții” au fost nevoiţi să-şi asume singuri întreaga responsabilitate pentru această hotărâre. Bineînțeles, în virtutea ambiţiilor „ecumenice” ale Patriarhiei de Constantinopol, hotărârea se vrea, de fapt, a fi una panortodoxă şi, cel mai probabil, ierarhii din alte Biserici Locale nu vor ezita să facă trimitere la această hotărâre atunci vor dori să dea astfel de dispense. Deci, fără îndoială, hotărârea va avea repercusiuni şi asupra altor Biserici Locale, deşi, la fel de bine, dacă toate celelalte Biserici ar hotărî contrariul, Patriarhia de Constantinopol ar trebui să-şi anuleze hotărârea. Bineînţeles, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată!

2. Nu exclud că, în anumite situaţii, episcopul poate aplica iconomia şi permite a doua căsătorie pentru unii preoţi, dar cred că acest lucru trebuie să rămână la nivelul unei „înţelegeri tacite” între membrii sinodului, dar nicidecum să devină o hotărâre oficială şi încă prost scrisă. Aşteptăm „detaliile şi indicaţiile precise” promise de patriarhul Bartolomeu pentru a vedea dacă temerile noastre sunt sau nu îndreptăţite, dar, dacă e să analizăm doar informaţia difuzată până acum, hotărârea este una destul de periculoasă şi în mod clar necanonică!

Specificarea că decizia se referă doar la „preoții în caz de văduvie sau în cazul în care îi părăsește soţia” (Basilica.ro a tradus: „în cazul divorțului intentat de soție”), arată că autorii acestei expresii ori nu au habar de dreptul canonic şi de drept în general, ori în mod intenţionat deschid poarta celei de a doua căsătorii şi pentru preoţii „cu probleme”. De exemplu, nu poţi pune în aceeași categorie un preot rămas văduv la 30 de ani cu 2-3 copii minori, pe care trebuie să-i crească singur, şi un preot care rămâne văduv la 50 de ani şi ai cărui copii sunt deja mari. Deci, ţinând seama de cutuma canonică în privinţa recăsătoririlor, cel puţin ar trebui introdusă limita de 40 de ani, aşa încât preoţii rămaşi văduvi după această vârstă să nu mai aibă dreptul la recăsătorire, ci să rămână exemplu de înfrânare şi asumare a crucii. Mai mult decât atât, indiferent de motivul recăsătoririi preotului, aş considera obligatorie mutarea lui într-o altă parohie, unde lumea nu-l cunoaşte, pentru a reduce atât cât se poate sminteala în popor.

Expresia „în cazul în care îi părăseşte soţia” necesită şi mai multe concretizări, pentru că soţia poate fi nevoită să-şi lase soţul dacă el, chiar preot fiind, este violent, alcoolic sau curvar. Deci trebuie de văzut cu exactitate de ce soţia îşi lasă soţul şi, dacă nu cumva, o eventuală a doua soţie va fi nevoită să facă acelaşi lucru. De asemenea, contează foarte mult vârsta celor în cauză şi câţi copii minori au, dar şi situaţia celei care ar putea să devină a doua soţie a preotului – dacă ea la rândul ei este tot la a doua căsătorie sau la prima.

Problematizarea este una logică şi legitimă. De ce preotului să-i dai voie să se căsătorească a doua oară, dar să-l impui să ia o soţie care nu a mai fost căsătorită? De ce se poate da dispensă preotului, care trebuie „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3:2) şi va sluji la altar, dar să nu se dea şi soţiei acestuia? De ce s-ar ţine cu acrivie Canonul 18 Apostolic, care spune că viitorul preot trebuie să se căsătorească cu o fecioară, dar se neglijează Canoanele 17 Apostolic (anterior celui de mai sus) şi 3 Trulan, care spun că şi candidaţii la preoţie trebuie să fie feciorelnici şi doar o singură dată căsătoriţi? La urma urmei, cine va sluji la altar: preotul sau soţia lui? Şi cum rămâne cu Canonul 8 de la Neocezareea, care obligă pe preot să-şi alunge soţia, dacă aceasta a căzut în adulter? În acest caz cine iniţiază divorţul şi cum se aplică dispensa pentru a doua căsătorie?

3. Hotărârea în cauză nu va duce la rezolvarea unor probleme, ci va crea multe altele. Nu exclud că unii „teologi şmecheri”, făcând referinţă la Canonul 19 de la Ancira („Toţi cei care, făgăduind fecioria, îşi încalcă promisiunea, să îndeplinească hotărârea pentru cei căsătoriţi a doua oară”), dar neglijând alte prescripţii canonice care nu le convin, vor permite şi căsătoria ieromonahilor, cu dreptul de a-şi păstra preoţia. Da, există Canonul 35 al Sf. Nichifor al Constantinopolului care anatemizează monahul care se căsătoreşte şi îl obligă se trăiască în mănăstire, dar nu de puţine ori am auzit de la „specialişti” formulări de genul: „acest canon este foarte târziu, iar paternitatea Sf. Nichifor, asupra acestor canoane este îndoielnică, ceea ce şi mai mult diluează autoritatea lui”.

În încheiere, Ieromonahul atenționează asupra faptului că trebuie să fim foarte atenți la felul în care operăm cu Canoanele și asta pentru că mulţi le înţeleg sensul literar, dar nu înţeleg deloc sensul lor duhovnicesc, dar mai ales contextul în care au fost date, precum și circumstanţele în care pot sau nu fi aplicate în prezent.

”Închei aceste observaţii cu o „glumă canonică”: Canonul 7 de la Neocezareea, interzice preoţilor să fie oaspeţi la nunţile celor căsătoriţi a doua oară. Şi mă întreb: oare cum este să fii lipsit de dreptul de a participa la propria nuntă?”, punctează părintele Petru.