Există ceva atât de familiar în al nouălea film semnat de Quentin Tarantino, încât, în cazul în care ți-ai ascuțit ochiul și ți-ai scăldat sufletul în cultura revoluționarilor ani șaizeci luminată de soarele californian, te simți în libertatea încadraturii lui de parcă ai fi acasă la bunica, într-o zi de vară, strivind cu dinții juma’ de harbuz și hlizindu-te cu ochii larg deschiși, contemplând lumea într-o perioadă a vieții în care nu aveai nici cea mai vagă idee despre cuvântul contemplare. Însă, chiar atunci, în perioada copilăriei fericite, aveai o premoniție subconștientă a maturității obscure care va urma, cu toate responsabilitățile și greutățile ei. „Once upon a time… in Hollywood” mizează pe același procedeu, o sărbătoare continuă a vieții în așteptarea unei tragedii de proporții.