Probabil că pe la 13-14 ani a început să mă preocupe intens ideea de a face sport, după ce șapte ani studiasem vioara, chestie cu care eram absolut convins că nu poți avea vreodată un cât de mic succes la fete. Ba din contră, așa ceva ar fi trădat o anume sensiblitate ce trebuia ascunsă cu orice preț. Așa că, pentru o perioadă scurtă, m-am dus la antrenamentele echipei de volei Gloria Tulcea, fără să fiu convins și simțind că nu sunt făcut pentru volei. Aproape în fiecare seară, ieșind de la sală, mă întâlneam cu antrenorul secției de box a clubului, un lungan osos cu umerii ușor aduși în față, nasul turtit și privirea aceea defocusată și ușor sticloasă a unuia care a luat prea mulți pumni în cap la viața lui. Nu mi-era clar ce văzuse la mine, poate că simțise și el că nu mă omor după volei, dar de fiecare dată când mă vedea venea spre mine cu pași mari și intra direct în subiect, încercând să mă convingă să vin la antrenamentele lui de box. Spunea că-i place c-am privire de bătăuș și mâinile lungi, mari avantaje în box. Nu prea-l credeam, căci până atunci mă bătusem rar, aproape de fiecare dată cu tipi mai răi ca mine și nu prea sfârșisem învingător. În plus, să faci box pe vremea lui ceașcă nu era de bonton, categoric nepotrivit pentru un elev al liceului de mate-fizică. Maică-mea ar fi fost distrusă să afle că fac box, ca ultimii golani ai orașului. Așa că nu m-am dus, deși recunosc că am cochetat îndelung cu ideea, am mers la toate galele de box și am rămas de-atunci cu această atracție ciudată.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI