Prima noastră vizită exploratorie în Elveția, ca să vedem dac-am putea să trăim aici, a fost pe la început de iunie. În primele zile vremea a fost mohorâtă și a plouat aproape încontinuu, ceea ce mi-a plăcut la nebunie, căci asta este vremea mea favorită (de fiecare dată când spun asta trebuie să adaug că nu glumesc și nu sunt sarcastic, chiar îmi place când plouă toată ziua, spre deosebire de restul familiei mele și, posibil, de restul omenirii, care preferă soarele și vremea “frumoasă”). Vorbind despre elvețieni, un prieten emigrat aici de mulți ani ne-a avertizat că “acum sunt toți cu curu-n sus, că plouă-ntr-una de trei luni”. Aveam să vedem cu ochii noștri relația specială pe care oamenii locului o au cu soarele. Iarna în Elveția nu e grea, ninge destul de rar – Mais où sont les neiges d’antan? se întreba deja poetul mult înainte să se simtă efectele încălzirii globale – și zăpada rezistă doar pe munte, la altitudini mari, căci temperaturile sunt mai tot timpul pozitive. Totul este, în schimb, foarte gri, cu multe zile de ceață apăsătoare. Ca să vezi soarele în timpul iernii trebuie să urci pe vârfurile înalte, deasupra norilor.