A așteptat, răbdătoare, să vină ziua aceea. Ziua în care a dispărut ultimul cititor, ziua începând cu care nimeni nu va mai citi nimic, niciodată. Și atunci, eliberată de orice neliniște, stăpânindu-și poate pentru prima dată anxietatea, a început să scrie. Înainte, n-ar fi putut accepta, din vanitate, că cineva – putea fi oricine – ar fi considerat textul ei lipsit de valoare, că s-ar fi putut plictisi după numai câteva cuvinte culese pe diagonală. Și n-avea cum să știe dacă ar fi putut produce ceva interesant sau nu. Nu scrisese ceva vreodată, deși avea capul plin de idei. Mai ales de când îi încolțise în minte obsesia asta cu scrisul, povești se îngrămădeau câteodată să iasă, se cereau violent afară. Se trezea în mijlocul nopții și, într-o stare incertă între veghe și somn, așternea rânduri în minte, le întorcea pe toate părțile, le recitea, le corecta… Progresa încet dar perseverent, deși într-o crescândă frustrare că totul va fi pierdut odată cu alarma stridentă a telefonului mobil sau cu somnul cel greu ce-avea să-i reseteze povestea sau s-o distrugă ireparabil amestecând-o în vulgare visuri nerelevante… Din când în când simțea că toate frământările acelea s-ar putea transforma în ceva de valoare, că exista autenticitate în ceea ce mintea ei simțea, presupunând că ar putea aranja cuvintele astfel încât să surprindă corect – de fapt, nu doar corect ci și cu ceva valoare artistică – tot zbuciumul acela interior.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI