Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați.