liliana

 

Din seria interviurilor cu viitorul (1)Mónica Ojeda: „Unele edituri sunt interesate de cărțile femeilor doar pentru că acum feminismul se vinde”Folosirea iscusită a cuvântului pentru a reda toate formele de violență ce zdruncină omenirea, dar mai ales femeia, a trecut-o în lista celor 25 de scriitoare hispanice promițătoare sub 35 de ani, conform listei „Granta”. În ultima sa carte, „Las voladoras”, încearcă să se apropie de universul indigen al Ecuadorului său natal.Mónica Ojeda (Guayaquil, Ecuador, 1988) avea 10 ani când a decis că va fi scriitoare. Mama sa, licențiată în literatură și profesoară universitară, a dat întâmplător de un text de-al ei. „Nu am văzut-o niciodată mândră de mine până atunci”, își amintește scriitoarea. Și am devenit dependentă de acea privire. Am vrut s-o resimt iarăși și iarăși. Nu doar în ochii mamei. Dar și în ai tatălui, ai profesorilor mei și ai colegilor”. Căutarea recunoștinței și a iubirii („cu toții vrem să fim iubiți”) a determinat-o să studieze literatură, urmând exemplul mamei. Apoi n-a mai făcut-o pentru ceilalți. Ficțiunea a devenit un exercițiu de pasiune: „Pentru suferință și pentru plăcere. Deoarece pe cât e de plăcut, pe atât e și de dificil ”. Ojeda abordează suferința prin duritatea cuvintelor. Dezvoltă un stil narativ foarte personal, aproape liric, copleșitor. În Nefando sau Mandíbula (ambele de Candaya) proiectează groaza crimelor, abuzul asupra minorilor, violurile. Realități pe care tânăra le-a cunoscut îndeaproape - „Ecuadorul este o țară violentă, mai ales pentru femei” - protagoniste constante în opera sa, poziționând-o, fără să-și revendice statutul, printre scriitoarele sociale. În 2017 numele său a apărut deja pe lista Bogotá39 - cu cei mai talentați 39 de scriitori de ficțiune sub 40 de ani - și în 2021, la 33 de ani, a trecut pe lista revistei Granta, care selectează o dată la 10 ani cei mai promițători 25 de tineri sub 35 de ani în literatura de limbă spaniolă. Alături de alte scriitoare de aceeași vârstă și din țările vecine, adoptă eticheta de noul boom al literaturii femininiste din America Latină.Cum te simți când ți se pune această etichetă?Detest că suntem numite noul boom, pentru că ne aruncă înapoi în anii șaizeci ai literaturii latino-americane, dar din perspectivă eurocentrică. În anii șaizeci pe celălalt continent se produceau multe lucruri care nu aveau nicio legătură cu realismul magic, cu acea exotizare plăsmuită pentru ochiul european. Și din nou, simt că fabricarea boom-ului latino-american feminist este forma altora de a ne numi, nu ca am vrea noi să ne numim așa.Și cum ai vrea să vă numiți?Habar nu am cum aș compune acest nume, deoarece nu cred că ceea ce face Mariana Enríquez are legătură cu ceea ce face Liliana Colanzi sau Ariana Harwicz, de exemplu. Acum serios, uneori îmi pare că forțăm piulițele pentru a unifica un gen de literatură. Femeile din America Latină au scris întotdeauna lucruri foarte interesante de o calitate remarcabilă și, dacă nu au intrat în sistemele de distribuție a cărților și nu au fost editate de marile edituri, dacă istoricii literaturii din propriile țări nu le apreciază, nu are nimic de-a face cu calitatea textelor lor, ci mai degrabă e vorba de ordinea lucrurilor care știm cu toții cum funcționează și care este determinată de patriarhalitatea sistemelor. Chiar și acum, în acest nou boom din America Latină, mă deranjează faptul că nu există scriitoare indigene sau negre sau care să scrie în Quichua. Sau, de exemplu, oare femeile de peste 60 de ani nu scriu în America Latină cărți bune?Crezi că industria se concentrează pe femeile latine, albe și tinere pentru interese de imagine?Cred că există edituri și librării care au o conștiință feministă, socială și politică. Au fost întotdeauna acolo, pe picior de război. Dar există, de asemenea, edituri interesate să pună pe masa lor de noi apariții, în special, cărți pentru femei sau feministe, și o fac deoarece pe piața literară intră feminismul.Dar, în ultimii ani, în țara ta, de exemplu, apar mai multe scriitoare tinere. Isabela Ponce tocmai a câștigat Premiul Ortega y Gasset, Carla Badillo a primit Premiul Loewe de Poezie în 2015.Fenomenul care se observă în Ecuador apare ca un efect de oglindă. Nu pentru că Ecuadorul, ori criticii, ori ceilalți scriitori, ori lumea literară ar fi început să-și citească cu fervoare scriitoarele, ci mai degrabă pentru că, prin publicarea în străinătate și câștigând o atenție sporită din partea criticii și a cititorilor în exterior, acele scriitoare încep să fie citite și acasă.Și simți că ai nevoie de recunoaștere europeană pentru a o primi și pe a țării tale?Ca un șut [râde]. Nu prea puternic. Mă deranjează foarte mult să conștientizez că, dacă nu aș fi fost acceptată de un editor extern, aș fi scris același lucru și aș fi făcut-o în Ecuador, plătind jumătate din cheltuieli, pentru că asta mi se cerea și probabil nimeni nu m-ar fi citit.De ce?Pentru că lumea literară din Ecuador este deocamdată condusă în principal de bărbați și știu că, dacă ar fi după ei, nimic nu s-ar schimba.Și, din moment ce ai reușit, ai editat în repetate rânduri cărțile tale și ai câștigat recunoaștere internațională, se poate trăi din scris?Numai câțiva privilegiați pot spune că vânzarea cărților îi întreține. Nu sunt printre ei. Am fost profesoară la universitate și acum continuu să predau [cursuri și masterate de creație literară la Pompeu, Carlos III etc.], și din asta trăiesc.În calitate de scriitoare latino-americană, refuzi să fii privită din perspectiva eurocentrică, chiar dacă admiți că fără recunoașterea Europei vocea ta nu s-ar fi auzit acasă.Este o dramă! Pentru că are legătură tocmai cu faptul că acea privire eurocentrică despre care vorbesc este generată și în unele țări din America Latină.Ai primit o educație europeană, albă, selectă.Totalmente. Și la universitate niciodată nu m-au impus să citesc, de exemplu, o autoare feministă latino-americană. Am citit-o pe Simone de Beauvoir, pe Judith Butler. Dar pe Angela Davis nu am citit-o. Adică, toate erau feministe albe. Le-am descoperit împreună cu prietenele mele venite din alte țări, din Columbia, din Argentina. Nu ne citeam colegele de breaslă, propriile noastre feministe. Și nici nu mă prea preocupam de faptul că nu le citeam. Această dispută universală că ar exista un singur feminism care luptă pentru femei în general este absurdă. Există multe feminisme și fiecare discerne dintr-o linie foarte specială. Mi-a fost greu să accept și sunt încă în proces de coagulare, complicat, deoarece educația mea a fost diferită. Sunt o femeie latino-americană de rasă mixtă și trebuie să-mi asum asta, căci deși am fost educată diferit de lumea indigenă, am sânge indigen și încerc să accept acea parte din mine.În ultima ta carte, Las voladoras (Pagini de spumă), abordezi această apropiere. Salvezi peisaje și legende andine și unii te acuză că ai fi preluat o cultură indigenă care nu îți aparține.Mă întreb demult: „De ce nu îmi aparține?” O fi din cauza ideii false precum că sângele mixt latino-american nu aparține lumii indigene, pe când suntem în mod clar de sânge mixt tocmai pentru că și noi suntem indigeni. Îmi displace să abordez aceste lucruri ca fiind diametral diferite, când sunt înconjurată de ele și când în arborele meu genealogic am de toate. Vorbesc o spaniolă amestecată, deși nu știu Quichua, eu numesc ruca un pui de somn adică siesta; Eu zic guineo și nu banana; Spun chuchaqui în loc de mahmureală. Cred că mai degrabă a nu admite că asta face parte din mine ar fi o altă eroare imensă, pentru că am avut o educație europeană și sunt albă, deși nu sunt. A te preocupa de propria ta identitate, înseamnă a afla din ce poveste provii și a  te apropia de modul de cunoaștere a lumii care nu ți s-a dat în copilărie sau în adolescență, dar care este al tău. Doar că ți s-a luat.Care a fost scânteia care a stimulat această conștientizare?Când am venit în Spania și am simțit pe propria-mi piele cum este să fiu migrantă, mi-am tot pus întrebări despre toate mișcările antirasiste, feminismul decolonial, gândirea latino-americană. Am venit să fac un master în Teoria și critica culturii [la Carlos III din Madrid] și tot ce am văzut a fost gândire europeană. Și m-am întrebat: „Dar noi oare nu gândim?” Și a trebuit să investighez ce gândire are sudul.Așadar, în Spania ai început să afli mai multe despre originile tale și despre tine.Lucrul care m-a fascinat cel mai mult când am venit aici prima oară [să fac un master în creație literară la Barcelona] a fost să-mi dau seama că nu mă cunoșteam. Crezusem că eram o introvertă căreia nu-i plăcea să iasă, să meargă la plimbare, să interacționeze cu oamenii sau să meargă la petreceri. Și, de fapt, îmi era frică de a fi violată, bătută, ucisă. Nenorociri ce li se întâmplaseră prietenelor mele și pe care le-am văzut tot timpul în mediul meu anterior. Dar imediat ce m-am mutat într-un spațiu mai puțin periculos, mi-am dat seama că fusesem traumată. Cât se poate de puternic. Încetul cu încetul, corpul a început să se relaxeze și, peste câteva luni am început să trăiesc diferit.Fara frică.Pe dată îmi plăcuse să ies, să cunosc oameni, să mă plimb, să petrec noaptea cu prietenii. Și m-am întrebat: "Dar cine este această persoană?" Se pare că sunt eu. Sunt eu fără frici. Fapt care, la 23 de ani, mi-a cam luat mințile.Și cum a fost să te întorci la Guayaquil după aceea?Mi-am dorit foarte mult să fac activism politic în Ecuador. Și în cei trei ani în care am lucrat acolo am desfășurat multe activități, dar am și dezvoltat crize de anxietate. Teama de agresiune fizică, hărțuirea străzii, uciderea prietenilor, au generat din nou în mine o tensiune fizică și mentală, determinându-mă să plec de acolo ca să nu acumulez trastornuri.Deci te-ai întors în Spania căsătorită cu un spaniol.Da, ne-am întâlnit la Masterul de creație literară, la Barcelona. A mers cu mine în Ecuador în acei trei ani, ne-am căsătorit și apoi ne-am întors înapoi. Am venit cu acte, dar relația respectivă se încheia și când am revenit, dânsul începuse să aplice violența.Zici că ai depus o plângere și te-ai simțit interogată.Am fost la o secție de poliție. M-a surprins că persoana care lua declarațiile era bărbat. I-am spus: „Pe lângă faptul că am primit fotografii de la departamentul pentru migranți în care  care mă amenința cu deportarea, pe lângă faptul că am primit videoclipuri în care el se urina pe cărțile mele [cele pe care le-am scris], mai există două e-mailuri către mama spunându-i că vrea să mă vadă moartă și că știe unde locuiesc ”. Și polițistul mi-a zis: „Ei bine, a exagerat puțin, este supărat ...”. De parcă nu i-ar fi dat mare importanță.Si ce s-a intamplat?Fostul meu, de fapt, n-a vrut să-mi facă nimic, dar părea pervers totul. Comitea acea formă de agresiune pentru a mă face să simt că viața mea era în pericol. Și o vreme chiar m-am temut pentru siguranța mea. A fost foarte greu. Nu scriu niciodată nimic care să aibă vreo legătură cu biografia mea. Dar atunci  mă aflam într-o situație atât de tensionată din punct de vedere psihologic, încât nu puteam să scriu despre nimic altceva în afară de asta.Acum o spui deschis?La proces, cu toate probele, mi-au dat dreptate. Și încă mă afectează. Dar din punct de vedere politic, este adevărat că, dacă ascundem aceste lucruri, facem ca ele să devină un tabu și nu mi-aș dori să fie așa.Cum a fost să te simți brusc o femeie imigrantă ilegală?Abuzul psihologic de a trăi ilegal este teribil. Am stat fără acte trei ani. Când vedeam un polițist pe stradă, îmi era frică să nu-mi ceară actele. Mă temeam că nu mă va angaja nimeni. Stăteam fără familie. Eram într-o situație de fragilitate și neputință pe care nu o trăisem niciodată. Pentru a obține actele, a trebuit să mă căsătoresc cu actualul meu partener [scriitorul spaniol Alejandro Morellón, de asemenea pe lista Granta]. Cel cu care locuiesc acum și este partenerul meu, dar putea să nu fie, dacă nu am fi făcut-o pentru... Deși poate că anume acesta este adevăratul act de dragoste: să te căsătorești pentru a subverti cât de puțin acest sistem.Multe tabuuri sunt sparte în cărțile tale, majoritatea legate de diferite forme de violență.Pentru mine scrierea este un exercițiu de oprire a timpului, care este un rulou cu aburi. Și uneori, când începi să scrii, se lărgește. Și poți să te gândești la lucruri care ți s-au întâmplat, lucruri pe care le-ai simțit, lucruri care i s-au întâmplat corpului tău. Și a adăuga cuvintele este un exercițiu de oprire a ceea ce pare că-ți scapă.Dar ai spus că nu scrii niciodată despre tine.Ficțiunea este un exercițiu prin care te distanțezi de lumea ta emoțională și intelectuală printr-o poveste care, aparent, nu are nimic de-a face cu tine și apoi, pe măsură ce o scrii, realizezi că lucrezi, de fapt, cu o zonă de intimitate emoțională și le-o transmiți celorlalți. De aceea simt că toate scrierile sunt autobiografice. Pentru că descriu obsesiile, lumea emoțională, modul tău de a te sensibiliza la anumite lucruri.Povestiri precum Sângele coagulat vorbesc, de exemplu, despre avortul clandestin. Este una dintre obsesiile / experiențele tale?Din fericire, nu am avortat, dar dacă rămân însărcinată mâine, voi face un avort mâine. Maternitatea nu m-a atras niciodată. Deși s-ar putea întâmpla să mă și surprindă, desigur.Deci nu ai trăit-o.Nu, dar mi-am însoțit aproape toate prietenele la avorturi clandestine în Ecuador. Aproape toate. Și a trebuit să le însoțesc pentru că este foarte periculos și violent. Același medic care face avortul și care îți percepe mulți bani pentru asta, te judecă și te stigmatizează înainte de a te conduce în încăperea unde se face treaba asta.Chiar și în țările în care legea protejează femeile și garantează condiții sanitare, cum ar fi Spania, există stigmatizare în tăcere. Adică: „Dacă o faci, mai bine nu spune”.În acest sens, fanzinul lui Elisabeth Falomir Avorturi fericite (Episkaia) ar fi foarte recomandabil. Ea vorbește despre cât de multă durere în problema avortului provine din traumele generate de o societate care stigmatizează femeile ce avortează de mai multe ori, pentru că însuși exercițiul de a lua o decizie vizavi de avort este cu adevărat traumant. Și trauma este mai degrabă socială decât fizică.În cărțile tale recurgi la teroare și la o narațiune aproape lirică captivantă generând un puternic îndemn social. Cu toate acestea, spui că scrisul tău nu este activist. Oare e posibil?Ideea că ar exista scris fără politică este o fantezie. Nu sunt împotrivă să se considere că scriu dintr-un anumit punct de vedere ori dintr-un anumit punct geografic, pentru că anume așa este. Mă deranjează însă întrebarea: „Când scrii, încerci să atragi atenția asupra situației femeilor în medii ostile?” Răspunsul meu e nu. Pentru că atunci când scriu încerc să înțeleg. Gândindu-mă la lucruri care mă macină. Nu încerc să combat, cum se întâmplă atunci când ies să protestez în stradă.Această conștiință socială și politică are rădăcini în copilăria ta?În casa noastră nu se vorbea deloc despre asemenea lucruri, dar este adevărat că de la mama am preluat atitudinea de implicare, pentru că era o persoană activă în mediul universitar.A fost ministra educației în 2013, în primii ani ai mandatului lui Rafael Correa, nu?Exact, a reușit să-și ducă ideile în aria guvernamentală. Dar în curând și-a dat seama că nu era spațiul ei. A renunțat.A dezamăgit-o politica sau Correa?Ambele. Avea multă încredere în el, ca și mulți dintre noi. La început, a existat o voință politică impresionantă de a aloca bugete pentru educația publică și sănătatea publică, enorme, cum nu s-a mai alocat vreodată. A existat un angajament social față de clasele defavorizate, ca mai apoi să permită și, prin urmare, să facă parte din toată corupția, persecuția disidenților, umilirea grupurilor politice indigene sau de mediu, controlul mass-media etc. El chiar i-a pedepsit pe membrii adunării care, în cadrul partidului său, au propus dezbaterea pentru legalizarea avortului.Avortul din nou ...Pentru mine este o problemă foarte sensibilă, deoarece tindem ca Ecuadorul să-l legalizeze sub toate aspectele. Violul a fost recent legalizat și a fost un progres extraordinar într-o țară în care majoritatea victimelor sunt minori.Ai trăit îndeaproape violența care te-a făcut o scriitoare sobră. Și persoana din spatele peniței? Este la fel sobră?Scrierea mea nu are nicio legătură cu starea mea de spirit. Îmi place foarte mult să dansez, să ating lucruri moi, să mănânc gustos și sunt într-adevăr destul de pozitivă și veselă. Sunt foarte încinsă. Tropicală! Probabil tocmai pentru că scrisul este o latură a mea care există și mă concentrez asupra acelui exercițiu creativ care îmi permite mai târziu în viața mea normală să fiu relaxată și să fac lucruri care îmi oferă doar plăcere. Plăcere fără suferință.Sursa https://elpais.com/eps/2021-07-31/monica-ojeda-algunas-editoriales-estan-interesadas-en-libros-de-mujeres-solo-porque-ahora-los-feminismos-venden.html?utm_source=Facebook&ssm=FB_CM&fbclid=IwAR1T2xvcPppIm_0y0pOQ0byYtgk8W4FxAcxxl-cCxjA0KdkCF085otI5JYs#Echobox=1627745369

 

Într-o zi Sintiei i s-a întâmplat exact ca în banc. În ultima ei zi.Cineva a bătut la ușă. La o ușă imaginară desigur, pentru că dânsa era țintuită la pat, era conectată la cabluri, tuburi, înțepată toată și nici nu mai avea puteri să deschidă o ușă reală. Ca orice femeie încă tânără, încă iubită și foarte așteptată acasă de soț și doi copii mici, întâi de toate s-a întrebat preocupată dacă o fi arătând bine și s-a liniștit pe dată, pentru că se vedea, cum numai de zile mari, toată în alb, fie și de spital, sprâncenele n-aveau nici zece luni de la repigmentare, unghiile erau puțin crescute, dar curate, pentru că nu atinsese nici lingura, să o ducă la gură, în ultima săptămână, deci a încuviințat din capul ei chel, acoperit cu un fes caraghios, să intre cine o fi acolo.Era sfârșitul primăverii, surorile medicale povesteau în șoaptă că etajul patru al spitalului rămăsese pustiu, cam trist povesteau, pentru că diminuarea cazurilor de spitalizați cu Covid-19 presupunea reduceri de personal și Sintia, negăsind logică, nici sens în cum poate crește o nenorocire din dispariția altor nenorociri și-a întors privirea grea la geamul în care apăruse o linie albă de avion pe albastrul copleșitor. De mult n-a mai văzut așa ceva și i-a venit să plângă, dar nu avea cu ce, o emoționa tot ce vedea în aer, de la nori până la țânțarul care pișcase toată lumea trecută prin salonul  ei, numai pe Sintia n-a atins-o și astfel Sintia a priceput că au umplut-o de lichide atât de nesuferite, că nici țânțarii n-o mai suportă.Ah, da! să nu uit ușa. S-a deschis cu scârțâit lung. Iar în prag apăruse o babă în fustă scurtă de blugi, în tricou dungat de marinar, cu o floare roșie în părul vopsit de un mov iritant.- Cine ești? a întrebat-o Sintia, după ce i-a analizat decorul spectaculos.- Moartea.- Serios? Dar de ce arăți atât de prostește?Și moartea, exact ca în banc, a rânjit articulând cuvintele de parcă le-ar fi scuipat:- Pentru că sunt prostească. Hai.Și Sintia a răsuflat total dezamăgită, a lehamite, nebănuind nici pe o clipă că acea răsuflare adâncă o să i se treacă în cancelaria de Sus ca ultima, încheiat normative, dat în primire. Stop cadru pe veci. Pentru că acolo Sus nu te înțelegi de amânări și indulgențe cu una cu două, ca între oameni.Peste trei zile tot satul a ieșit s-o petreacă, mai întâi consătenii au umplut biserica puțând a dezinfectant, nu a lumânări, ca înainte, apoi s-au așezat la terasele din preajmă și au plâns, și-au amintit și cei care au știut-o bine și cei care nici n-au observat-o vie, pentru că era o femeie absolut obișnuită, simplă, umilă, care nici măcar n-a reușit să-și vadă mari copiii.

Era vremea a ploaie. Afară aerul se întețea umed și prăfuit, norii se îngrămădeau să astupe  crăpătura luminată de razele albe, ce uneau cerul cu creasta muntelui chel. Mă duceam la Santi, spre poalele muntelui și acceleram să nu nimeresc sub primul șuvoi tulbure,  cu portbagajul plin de ustensile pentru o curățenie pe care dânsa a numit-o la telefon „a fondo”, iar eu mi-o închipuiam ca pe o mașină veche și hodorogită de scurs puteri.Am apăsat soneria și s-a dezlănțuit un sunet strident și nesuferit, iar din interior o voce moale m-a îndemnat să împing ușa, căci e descuiată, să intru și să aștept doar puțin.Casa mirosea a dejun recent consumat. Obișnuit. Cafea cu lapte, pâine coaptă în toaster,  pe a cărei suprafață încinsă aromele de ulei de măsline, jamboane și cascavaluri se intensifică și persistă îndelung prin încăperile neaerisite.Santi a apărut elegantă, chiar dacă purta o cămașă simplă și blugi negri de lucru,  mirosea a parfum pulverizat abundent pe hainele bine călcate, și-a întins arătătorul spre păianjeni, praf, puful des de pe podea, petele de degete nespălate de pe mobila din bucătărie, geamurile stropite de câteva ploi mai vechi. Apoi mi-a deschis trei dormitoare cu paturile mototolite, mi-a zis că trebuie făcute, iar lenjeria spălată și întinsă la uscat în galerie.De la cuvântul „galerie” mintea mea în fracțiune de secundă a traversat pereți și distanțe inimaginabile, a zvâcnit ca o vietate injectată cu adrenalină, ca o pasăre plesnită de rafale neașteptate de vânt și s-a pomenit într-o sală imensă, presărată cu tablouri, sculpturi care mai de care inspirate, perfecte, geniale. Era să rămână acolo, inima mea, oprită, practic, de plăcere, încântată. Dar Santi a mai împins o ușă scârțâită, și săraca inimă a revenit în apartamentul ei murdar.Galeria pe înțelesul lui Santi și a tuturor ibericilor de la bloc era balconul care dădea spre alte patru balcoane din interiorul edificiului, - partea cea mai dezordonată și mai hidoasă a casei, cu scări zgomotoase de metal, și pereți jupuiți de soare și ploi; locul de depozitat umbrele și sezlonguri pline de nisip cărat zilnic de la plajă, încălțăminte puturoasă, căldări, ligheane, biciclete, trotinete, cărucioare, pungi de haine vechi, încă nescoase la reciclat, cutii și rafturi prăfuite, grămezi de nimicuri nedemne de ținut în casă și prea necesate și de preț pentru a fi aruncate.Aici să înșiri rufele, nu folosesc uscătorul. Dau afirmativ din cap că am înțeles unde. Crapă multă energie și mereu scot din el hainele jilave, le strâmtează, le scurtează, uneori culorile trec pe alte țesături. Deci am renunțat. Prefer hainele uscate la aer, căci nu miros a bani cheltuiti anapoda, și scapă un zâmbet timid.Dar dacă plouă? întreb, deoarece nici o urmă de rază nu mai atinge creasta muntelui chel.Caută în dulap cârligul și întinde cortul peste funii.În toamnele ploioase bunica usca rufele sub streașina pridvorului, care dădea spre cărarea dinspre imaș. Jumătate de sat își ducea vitele la păscut pe cărarea ceea, și vrând-nevrând își arunca privirea în bulendrele reavăne. Bunica le aranja după culori, pe mărime, să le poată strânge aproape fără cute. Pe funia dinspre gard înșira cearșafurile opărite în leșie și clătite cu apă curată și o unghie de sineală de târg. Când sufla o boare de aer proaspăt, pânzele imaculate se zbăteau ca valurile mării la care pe atunci nici nu-mi închipuiam că aș putea visa. Santi își înviorează mișcările sub presiunea acelor ce avansează necontenit într-un  ceas enorm deasupra ușii de la intrare, împinge într-o gentuță mică telefon, chei, portmoneu, ruj, șervețele și caută disperată ce i-ar mai fi de folos, dar întârzie și fermoarul deja nu se închide. Își mai întinde o dată arătătorul spre un dulap enorm și îmi zice să scot de acolo lenjerie proaspătă de pat, vorbind frânt, iese ca din pușcă.Dintre toate mirosurile memorate în copilărie cel de așternutul schimbat sâmbetele îmi stârnește până acum fluturii  satisfacției. Trec instinctiv palmele curioase peste stofe, seturi de floricele și figuri abstracte, culori pastelate și varii nuanțe de alb curat, împăturite cu grijă, aranjate uniform și aștept. Nu simt nimic. Mănușile de latex stau ca un perete între siguranța casei în care fac curățenie și a familiei mele. Și masca în care uneori mă sufoc stă ca un perete, ca un zid, ca un hotar împotriva tuturor pericolelor, pe care îl sfidează numai mirosurile și fluturii satisfacției.

La noi în sat s-a deschis biserica, în conformitate cu Ordinul Guvernului SND/399/2020, din nouă mai, nu pentru că așa vrea Papa, ci pentru că legea-i lege.Pastorul, ori cine răspunde la ei de gospodăria lăcașului sfânt, a pus lângă ușă o masă chitită cu horboțică și pe masă o sticluță cu gel dezinfectant. Lumea în măști și mănuși intră la misă, păstrând distanța socială, fără pupat, cuprins; fără tot felul de atins și pipăit, cum se obișnuia înainte de pandemie. Ascultă slujba pe care o poate urmări și  în telefon de pe sofa. Dar lumea deja tare-i sătulă de telefon, de sofá, de linkuri, de curbe, de hărți cu date și vrea să iasă, ca și fiinșă socială ce este, aspiră să ajungă mai ales acolo unde roiesc alți semeni la fel de sătui de una și aceeași, de dimineață până seara, în fiecare zi.Spaniolilor li se explică de zece ori pe un loc regulile acestui joc, ca idioților,  și ei se supun, pentru că, de la nivelul lor de națiune civilizată, nu vor să pară mai imbecili decât idioții. Și în toată perioada carantinei chiar au fost un exemplu bun, în linii mari, de comunitate receptivă și colaboratoare, - pentru că au urmărit imensa diaree de ordine, legi, dispoziții, amendamente, decizii, decrete generale, locale, naționale, sociale etc. și nu s-au încâlcit în ele, - chiar! s-au închis în case, au făcut cumpărături doar o dată pe săptămână, au cântat, dansat și aplaudat în balcoane, au făcut lecții cu copiii, nu și-au văzut rudele decât pe ecrane, au plimbat câinii, au pivit tot Netflixul și au citit cărți, au făcut voluntariat pentru neputincioși, au cusut măști, au făcut sport și multă mâncare. Nu știu dacă există și alte raționamente, dar echilibrul lor, calmul, maturitatea s-ar putea pune și în seama faptului că istoria relației lor cu Dumnezeu n-a suferit atâta tăgăduire, nu l-au îmbrâncit din biserici, nu s-au lăsat jumătate de secol apoi iarăși s-au prins ca niște lichele fățarnice de El și  au avut cumva mai multă libertate de a decide în ce fel să-și construiască relația cu divinitatea. Europa modernă, evoluată, progresistă și implicit Spania, are o biserică puternică, preoți mai liberi, pentru că nu-și botează copiii cu politicienii și respectiv nu se văd ulterior obligați să se înhame la campanii electorale și citirea pomelnicelor de infractori. Are o biserică bogată, și preotul din satul nostru pedalează de zori o bicicletă răblăgită, de-i zboară pălăria, iar din veniturile lăcașului de cult hrănește săptămânal zeci de familii nevoiașe, majoritatea - migranți, care după multă durere, suferință și minciună, îl redescoperă pe Dumnezeu acolo unde primesc grijă.

Vega Baja găzduia o toamnă caldă. Se răsfăța în îmbrățișarea ei diafană. Erau senine și frumoase amândouă, toamna și Vega Baja, ca o femeie amețită de plăcere. În unele zile vântul ridica nori de praf, purta firele dezlipite de pe scoarța arsă a pământului ca pe un voal de nălucă, spre munții Murciei ori îndărăt spre Mediterană, cum îi venea, la nimereală. În mișcarea dezordonată a curenților când calzi, când reavăni, localnicii întrezăreau semne de prăpăd, dar nu se încumetau șă-și împărtășească presimțirile nici măcar din mers, la binețele care de obicei încep și se termină cu apropouri despre vreme, nici dacă se opreau să vorbească pe îndelete, nu pierdeau vremea cu prevestirea pericolului.  La meteo se calchiau știri despre schimbarea vremii, dar puțini suportau buletinele până la meteo. Spania se pregătea de o nouă porție de alegeri, după ce negocierile de a forma un guvern acătării au eșuat; se mai pregătea să facă față unei eventuale căderii economice europene, iscată de Brexit, și își atârna într-un punct mort legile sociale, ecologice și din sănătate. Primii stropi au căzut în argila uscată ca într-o tigaie cu ulei încins, s-au înmulțit pe frunzele beștelite ale livezilor de citrice, au resuscitat în vine vii și s-au strâns repede până la vârfurile canalelor de irigare. Elida, o femeie măruntă și iute ca morișca de vânt din streașina barului pe care îl administra,  a întins corturile imense cu cârligul ruginit. S-a uitat lung la cer, a măsurat norii, le-a comparat nuanțele. Cele întunecate i-au întețit respirația. Puținii clienți s-au ascuns la dos cu băuturi calde ori tari. Elida a pus la fiert un ceaun mare de callos și  altul de ciolane pentru un cocido, - să se ia cu lucrul și în speranța că spre seară mizeria de ploaie se va ogoi, iar lumea flămândă se va aduna la mesele ei jilave, să povestească din cele trăite. Dar ploaia a continuat după chindii și toată noaptea, și a doua zi, și, urmărind știrile, Elida a înțeles că nu va avea pe cine hrăni din povestea de fierturi condimentate. Un reportaj de la televiziunea locală arăta niște mahalale vulnerabile, în care lumea necăjită și speriată scotea plângând găleți de apă mâloasă din case. Primarul în cămașă udă și ciubote murdare de lut făcea apel către săteni să urce la nivelele superioare ale caselor, ori să se mute în adăposturi mai sigure. Râul Segura s-a umplut imediat, s-a vârcolit în albie apoi a prins a rupe din maluri și s-a revărsat peste recoltele nestrânse, până a sfidat toate pragurile joase din luncă. Pe mulți localnici catastrofa i-a prins fără alimente și fără apă potabilă, fără conexiune la internet și fără transport, să iasă din captivitatea apelor. Elida a sunat la centrul de coordonare a voluntarilor și a oferit masă caldă pentru 30 de oameni (în localul său) din produsele pe care nu vroia să le arunce. Soțul a avertizat-o să nu se lanseze în aventuri, a refuzat să participe la pomenele ei consumante, s-a lăsat în fotoliul din salon, și-a acoperit picioarele cu o plapumă de lână și i-a amintit soției de carnețelul cu datorii din cutia secretă a aparatului de casă: - Caută-ți de treabă, Elida. Odihnește-te la urma urmei și bucură-te că nu ne-a înghițit valul ca pe alții. Mare treabă dacă se vor pierde două ceaune de sorbitură.  - Nu arunc nimic.  - Mănâncă dar tu, să-ți astupi oleacă oasele, s-a hlizit răspicat Rafa, că degrabă n-o să am pe ce pune mâna. Elida a trecut nepăsătoare pe lângă fotoliul plin de carne neforțată și pe lângă ironia înțepătoare a  bărbatului.  La o săptămână străzile s-au umplut de mobilier umflat de umezeală și de electrocasnice arse. Apa se retrăgea lent, răspândind putoare de mâl și hoituri putrezite în el. Iarna n-a căzut niciun strop de apă din cer, a fost caldă și Elida a spălat încontinuu pereți , podele, rafturi, lucruri din dulapuri, a cheltuit multe sticle de clor să scoată putoarea calamității care a trecut prin toate lucrurile ei ca o scârbă prin suflet. Era vorba doar de lucruri și Elida a găsit repede puteri să nu se consume după ele. A îndeplinit formulare, a dat sute de sunete, a înfruntat zeci de scuze și refuzuri indiferente. Până în primăvară însă a primit niște bani din asigurare și cu ei și-a retușat încăperea barului și echilibrul interior. Despre Covid-19 a auzit de la niște străini în trecere, care s-au așezat la masă de lângă fereastră, au servit dejunul și-au cumpărat prânzul la pachet. I-au zis Elidei că pe la chinezi bântuie o boală stranie, Elida s-a rugat să nu semene cu Ebola și să i se găsească leacul acolo unde bântuie. Și-a amintit de norii pământii din toamna trecută și de nenorocirea pe care o aduseseră, multă lume încă nu-și revenise și Elida s-a mai rugat să nu se repete lucrurile rele. În martie castanul de la colțul barului și-a gătit toți mugurii de înflorit, mari și plini de petale parfumate. Îi lipsea doar oleacă de soare să explodeze într-o ploaie de petale peste mesele noi ale terasei reformate. Elida gătea callos în cratiță nouă cu multe mirodenii, a auzit că drama chinezilor a trecut hotarele, că se răspândește vertiginos în Italia, iar în ziua marșului feministelor din Madrid a avut barul plin de oameni vorbind despre pandemie și abia de au tinut-o picioarele să-i servească pe toți cu ce avea mai bun. La o săptămână autoritățile au introdus stare de urgență, deoarece capitala mișuna de infectați, s-au umplut spitalele de suferinzi respirând prin tuburi și măști cumplite, au fost transformate în spitale și alte edificii goale, iar pista de patinaj a trecut pe post de morga. Erau îngropate zilnic sute de numere de oameni. Anume numere, nu oameni, pentru că nu li se oficiau mise, nu îi petreceau rudele în ultimul drum și identitățile oamenilor nu încăpeau în punctele și liniile mărunte ale graficelor zilnice. Elida a închis restaurantul plin de mâncare. A dormit o noapte cu ochii deschiși, îi era frică de boală, de sărăcie, de moarte și de o viață nenorocită se temea, dar refuza s-o termine fără rost. Și-a anunțat soțul că trebuie să golească restaurantul de mîncare înainte de a se fi deteriorat. - Ogoiește-te a țipat Rafa mai tare decât televizorul care nu se oprise de emis filme în ultimile trei zile, cauți să mă bagi în pământ și nu știi cum. A doua zi Elida a deschis numai jaluzeaua de la bucătărie și a pregătit douăzeci de pungi în care a pus o sticlă de apă, un măr și un bocadillo de șuncă cu cașcaval pe roșii rase și ulei de măsline, le-a aranjat într-o ladă pliabilă și s-a dus la benzinăria din capătul satului.  Și-a pus mască și mănuși ca orice om precaut și a rugat vînzătorul de la benzinărie să le distribuie pungile cu gustări șoferilor de camioane. Criza aceasta poate fi depășită desigur datorită unor persoane responsabile ca Rafa, pentru că nu se urnește un pas de acasă, dar această criză, inundatia din toamnă, incendiile, înghețurile și orice alte intemperii nu ar putea fi supraviețuite fără o mână de om ca Elida.

Pe peretele din FB curg râuri de  insulte la adresa incompetenței șefilor de state impotenți să soluționeze criza generată de pandemie.  O colegă de la scoala de limbi străine, la care lucrez, se revoltă în grupul WhatsApp că  pentru a obține un post de muncă decent, din care cu greu îți permiți să hrănești familia trebuie să faci cel puțin o facultate, să aduni experiență, să te implici în activități sociale, să faci voluntariat, să participi la concursuri de angajare/opoziții, să treci practic prin foc și dârmon, dar ca să conduci o țară nu ai decât să-ți pui semnătura sub un rahat de partid și să faci treninguri de mințit și furat.  Pandemia ne-a prins în pragul sârșitului de trimestru, mare noroc am avut că notele elevilor erau aproape scoase, de la Dumnezeu mai mult, de la profesori tot atât și s-au rotunjit niște medii înaintea dezastrului din care nimeni nu mai îndrăznește să facă nici un fel de preziceri. Ca să nu ne pară floare la ureche, în ziua în care am intrat în carantină copiii au primit câte un smoc de hârtii cu teme, exerciții, liste de lecturi, jocuri etc.  De la părinți (părinți de data aceasta și în scoala despre care e vorba însemnând mama) s-a cerut să-și activeze conturile în WEBfamilia  și să urmărească acolo cu atenție instrucțiunile profesorilor, să facă poze la toate exercițiile și temele studiate și să le trimită prin propria poștă electronică profesorului de la obiectul corespunzător, chiar dacă Webfamilia are și serviciu de mesagerie. Am încercat să-mi fac ordine în poșta mea și să-mi strâng o listă a adreselor electronice ale profesorilor fiecărui copil. Am făcut pozele fișelor realizate și a proiectului propus de profesoara de engleză pentru ultima unitate studiată. Trimis, Slavă Domnului, răsuflat ușurat.  S-a început vacanța, pe Webfamilia s-a anunțat că Consiliul Educațional al Comunității Valenciene a emis un ordin prin care a interzis distribuirea temelor pentru acasă pe perioada vacanței, Slavă domnului la pătrat! Lunea de vacanță a fost liniștită ca marea înainte de furtună, dar marți diriginții ne-au cerut să le deschidem copiilor conturi google familiale, conectate la ale adulților, pentru că nu știu de ce dânșii au considerat oportun să le trimită copiilor temele prin conturi diferite de ale părinților, de parcă în clasele primare aceștia ar putea să le gestioneze fără ajutorul adulților. Am deschis și m-am mentalizat din acel moment să controlez ambele poște, - lucrul pe care înainte nu-l făceam cu lunile. Marți șeful de studii, prin aceeași Webfamilia, a cerut să ne conectăm în Telegram la 1) contul școlii, 2) contul clasei a patra  și 3) contul clasei a șasea, în funcție de câți copii sunt în familie, ca să putem urmări aceeași informație, efectiv, ce apare și pe Webfamilia și să dispunem de încă un mediu de mesagerie pe lângă cele 2-3 conturi Gmail. Miercuri din cele 167 de mesaje WhatsApp am înțeles că mamele au căutat în Telegram conturile claselor și al școlii, au scris #virgendelosdolores în 14 feluri, cu greșeli până și în cuvintele de două litere. Una a zis că cei care până acum își meștereau măști din lenjerie intimă, vor trebui degrabă să-și facă chiloți din linjerie de pat, dacă magazinele de haine se vor deschide mai târziu decât li se va termina pasca  și că dacă chemi serviciile de livrare a produselor alimentare, îți trimit niște flăcăi atât de frumoși, încât îți pare că ți-a venit divorțul. Joi profesoara de engleză a  trimis instrucțiuni printr-o mamă din grupul WhatsApp: să deschidem fiecărui copil cont în Blinklearning, și a atenționat că un cont de părinte nu este suficient, să punem vârsta noastră și numele copiilor, ca să nu se încurce dânsa, dar ne-am încurcat noi cu nume și ani, și poște, și parole și „naiba s-o ia pe cea de engleză” a zis o mamă și toate am votat unanim s-o ia toți dracii, căci am stricat câteva conturi de poște electronice până am fost acceptate pe platformă. Vineri coceam pască și boiam ouă în vin negru, s-a umplut bucătăria și locul meu de supervizare a conturilor cu aburi și grade. Directorul de la scoala de limbi a propus să ne gândim la o alternativă de predare online, în caz că se lungește carantina; a distribuit o groază de material pentru examenele de nivel la Cambridge. O colegă care avea planificată nunta pe la toamnă ne-a anunțat că sindrofia se amână pentru anul viitor, dacă ajungem cu toții bine-sănătoși. Ne-am mentalizat să ajungem. Sâmbătă și duminică încă se consideră weekend și deocamdată se respectă. Paștele a venit cum vine de obicei prin străini: trist, cu multe doruri și lipit de gadgeturi. Luni comitetul părintesc a strâns poze de la toți elevii școlii și a făcut un video cu copii în carantină, ce n-au ieșit din casele lor de ȘASE săptămâni. Azi o mamă a întrebat la ora 8.00 dimineața în grupul WhatsApp cum să trimită profesorului de matematică exercițiile făcute de fiul ei. Nimeni n-a răspuns două ore și din liniștea ceea răsuna: „Care animală se trezește cu noaptea în cap?!” Apoi a pozat o pagină din smocul xeroxat alb-negru în care se cerea să se calculeze aria triunghiului galben și a patratului roșu. În acel moment presupun că toate s-au frecat! la ochi am în vedere, de nedumerire. Altă mamă a întrebat cum să se conecteze la Google classroom și au mai curs încă 78 de mesaje până s-a dumirit că era vorba de Blink, nu de Google. Încă trei mame au întrebat cum și unde COÑO! să trimită exercițiile făcute. Cele care au reușit să se descurce cu testele online au început să se plângă de rezultatele negative și de faptul că aplicația nu evaluează corect probele scrise la engleză. Faza cea mai tare a fost că mama englezoaică - Jess, a încercat să facă temele fiicei sale și a luat un doi la beginner's level.  Încă o mamă a întrebat cum să se conecteze la Aula Virtuală, ia după 26 de încercări, ajunsă înăuntru, nu găsea exercițiile. Spre finalul zilei, după ce toate au confesat ce aveau pe inimă despre coșcogeamite putzoi de sistem educațional și retardații care îl conduc, pentru că nu pot unifica atata amar de resurse, a mai scris una că: „Scuze, îmi bag piciorul!, dar în alt grup până și preotul bisericii din sat a trimis pe altă platformă teme pentru acasă pentru copiii care au comunion și confirmacion anul acesta”

 În vinerea când Vega Baja a intrat în carantină rafturile supermarketurilor s-au golit și prin grupurile mămicilor de la scoala copiilor mei s-au revărsat mesaje veninoase din capetele atotștiutoarelor cu ochii răsturnați peste cap: „Cum, Doamne, e posibil să cumperi pană penești magazinul?” Este posibil. Lumea în zona noastră nu face rezerve de alimente, nu conservează, nu umple beciuri de bunătățuri nici cotețuri cu animale de tăiat, iese la cumparaturi săptămânal, din plictiseală ori shopogolism. Dar când s-a cerut să ne închidem în case cei precauți și responsabili și-au făcut ca și camionerii plinul, să nu se oprească la fiecare ieșire de pe autostradă. Și tocmai mahalagioaicele care n-au vrut să se facă de râs cu cărucioare pline ies zilnic la plimbare să-și împlinească pofte, să-și satisfacă mici capricii, pe unde le trebuie și nu le trebuie, umplând străzile de pericol. Dina, din rândul drept al urbanizării noastre îngrijește trei pisici acasă și toată turma de sălbăticiuni, care odinioară se alimenta din containerul de gunoi de la intersecție, până le-a improvizat dânsa o cantină motănească sub măslinul de la colțul edificiului în care locuiește. Pe Dina la fel au judecat-o alergicii la animale, sensibilii la putoare și susținătorii rafturilor pline, când a curățat secția de alimente pentru feline, dar ei nu i-a păsat, pentru că mai mult o bucură vagaboantele sătule și faptul că supermarketul se reumple la timp. Andres și-a cumpărat kile de cascaval, salamuri, nucușoare, biscuiți sărați, lapte pentru cafele matinale și multă băutură tare, să-și dezinfecteze pielea și să-și întremeze sufletul în serile de pustnic. Bărbatul repară țevi sparte, conducte perforate ce transportă murdării contagioase, s-a expus în experiența sa largă armatelor de viruși, dar nimic nu i-a cauzat mai multă preocupare, și nu îi este deloc rușine să recunoască - frică, decât mizeria din cauza căreia s-a oprit lumea în loc. L-a debusolat ușor, dar n-a intrat în pământ de incomoditate dacă l-a etichetat cumva bețiv casierița cu ochi blânzi, istovită de scant, cărat produse și aranjat pe rafturi  și probabil cu o față foarte frumoasă, pe care n-a putut s-o vadă de sub masca de protecție. A împins căruciorul plin până la ușa automată ce ezita să se deschidă și i-a mai căutat o dată trăsăturile plăcute. O să le țină minte și are s-o caute pentru că nu i-a deslușit verigheta sub mănușile de latex. Numai să se îndrepte lucrurile, să se trateze cât mai multă lume de viruși și de prejudecăți.

Săptămână de săptămână, sâmbăta dimineață la bodega de la colțul străzii se aduna un grup de bicicliști, după tura de weekend, nu pentru că s-ar pretinde mari și dedicați sportivi, dar escapadele semanale le oferă rara ocazie de a înghiți niște aer cu gâze de câmp, polen împrăștiat de vânt din portocalii înfloriți și o ușoară greutate în mușchii neopintiți de șezut prin birouri. Comandau pe trei mese lipite „bocadillos„ cu salamuri grase, cărnuri coapte la gratar, varietăți de fructe de mare ale căror arome intrau în toate ferestrele de prin vecinătate  și într-a mea. După gălăgia care se amplifica în timp, înțelegeam că se servesc vinuri bune și licori mai tari. Lumea trecea pe alături salutând gașca din mers, cu o strângere de mână, bătăi pe umeri ori îmbrățișări, la un moment dat - contraindicate. De două sâmbete mesele terasei stau clădite una peste alta, prăfuite și legate cu un lanț masiv de felinarul orb. Vecina mea daneză făcea parte din grupul de bicicliști și de câte ori își scoate câinele la plimbare în ultima săptămână, se uită cu mare tristețe la persianele în bernă ale localului. Mă salută, când mă prinde la geam și mă întreabă de sănătate, îmi zice să am grijă de sănătate, îmi dorește sănătate, - chestii la modă, cum ar veni. Ieri m-a sunat să-mi ceară o favoare și turuia la telefon în engleza pe care cu greu o leagă, folosind și cuvinte spaniole de care nu are idee. Zic hai s-o luăm mai ușurel, inspiră, expiră, pronunță, nu toate odată. Dânsa stă peste două case, iar sora ei locuiește în campingul de la marginea satului, fiecare cu câte un câine în singurătatea pe care au ales-o. Cea din camping are de vreo două zile febră, nu s-a adresat la medic, sperând să-i treacă, dar azi i-au mai urcat câteva unități și a sunat la urgență. O echipă UCI a venit imediat și a evacuat-o șă-i facă testul la Covid-19. Câinele a rămas singur închis în trailer cu apă și mâncare pentru o zi, de aici pornea rugămintea vecinei mele să sun Guardia Civil pentru a-i ruga să trimită pe cineva pentru a salva câinele în lipsa surorii, deoarece accesul pe teritoriul campingului este limitat, și dacă nu ar fi, iar testul ar ieși pozitiv, vecina mea nu poate să-și pună viața în pericol. Nici administrația campingului nu vrea să-și pună viața în pericol, nici Guardia Civil n-a vrut, pentru un câine. Până la urmă, s-au înțeles între ei, să aștepte rezultatele testului și să caute vreo organizație salvatoare de câini. Și m-am culcat, m-am vârcolit, am citit, am privit un film, iarăși m-am vârcolit și n-am putut închide un ochi. M-am tot gândit la familiile mici de moldoveni împrăștiate prin toată lumea, care au câini, pisici, canari ori copii mici, ce fac ei oare cu vietățile dragi, ce nu-și pot purta de grijă singure, în caz că prind virusul cu toate avioanele la pământ și granițele închise și frica aceasta generală de a te apropia de un om infectat. Prin întunericul geamului stropit de ploaie se vedeau mesele legate. Totul va fi diferit când se vor dezlega. La ora patru dimineața am aflat că testul a ieșit negativ și câinele nu mai este în pericol.

Mi s-a întâmplat doar de două ori în ultimii zece ani să pierd definitiv simțul locației, de bine și deosebit ce mi-a fost. Prima dată s-a petrecut la biserica ortodoxă din Altea. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, am parcurs vreo 70 de kilometri peste întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase, ca la un moment dat să ne înghită o oază vie, după care s-au terminat subit palmierii, din senin!, ne-a înconjurat pădurea cu frunze late de un verde intens, întunecat. Timpul nu avea sens nici măsură, locul părea o noțiune abstractă născocită pentru cei din afară. Câteva suflete, cu capetele acoperite, se plimbau frapate de luxul lăcașului și de feeria din jur, atingeau icoane, aprindeau lumânări și murmurau resemnați. I-am urmat și cred că m-am rugat. Aveam nevoie atunci. Eram tare adânc scufundată și îmi părea că de acolo n-o să mă audă nimeni niciodată. Cel mai mult îmi doream să mă vindece frumusețea acelui loc; mai mult decât alte puteri cu care ar fi trebuit să închei pacte să fac compromisuri și sacrificii. Mă simțeam la distanța de 4000 de kilometri ca unde m-am născut. Înghițeam avid aerul pădurii cu iz de tămâie și lumânări arse, să-l depozitez în toate celulele. Ieri am fost la o petrecere spre sud, spre Mucia cu plaje imense, câmpuri selecte de golf pentru bogătanii lumii - întinsuri pietroase, nisipoase, argiloase, cu vegetație scundă, pârlită de razele băgăcioase - iar în mijlocul priveliștii străine am descoperit un loc umbrit ca acasă - o crâșmă decorată cu lemn vechi; cu rafturi pline de vinuri bune ca în beciul unui gospodar chibzuit; miros de tocăniță cu mămăligă și brânză de oi, „Hristos a înviat și bună ziua” în loc de „Hola. ¿Que tal?”; sârbe lungi și pisate până la ultimul strop de transpirație; băsmăluță răspupată și veselie chiuită. Parcă nu era cazul, dar la urma urmelor, tocănița s-a împăcat bine cu platourile de calmari rumeni, somon, cod, sardine și alte orătănii maritime. Totul, în esență, transmitea liniște și împăcare, până și fețele adulților chinuiți de munca pe tărâmurile cucerite, până și copiii născuți spre binele lor departe de rădăcini. Pentru ei s-a rezervat un separeu cu fluturași și baloane colorate, tacâmuri individuale și gustări corespunzătoare vârstei, animatori, monitori, activități distractive, jocuri și competiții. Nu ca în copilăria mea, când mă duceam la nuntă să văd mireasa de peste două case, și numai după a doua masă, când se îmbăta oastea nașului și a socrului și a Sfântului Duh, mă pricopseam cu vreo două bomboane din fructiera unsuroasă. Moldovenii stabiliți prin străinătăți, dacă vi s-a întâmplat să-i urmăriți la petreceri și nu numai, trăiesc ca îngerii reveniți în Paradis după ispășirea păcatelor, de frică să nu fie exilați din nou... în Moldova - corecți și recunoscători.

Poate în unele sate a rămas viață off line, dar cea din satul meu s-a mutat cam toată pe Facebook. Și când ni se face dor de drumul lung și șerpuit de-a lungul hotarului și al Prutului tulbure, de cișmelele care înaintea rețelelor erau pe post de medii de socializare, de lutăria din care se vedea ca în palmă lumea mare și nemărginit de frumoasă, de casa de cultură, în sfarșit, care a găzduit toate iubirile adevărate și desigur veșnice, facem log in, remember password, căutând rămășițe de amintiri. Fiecare din capătul său de lume, unde a învățat limbi străine - multe și foarte bine, în puțin timp, fără zgâlțăiala Nadejdei Alexeevna; unde a făcut copii frumoși și case mari, averi, cariere, relații, călătorii, greșeli, schimbări, de toate, dar când îl pătrunde pustiul în sufletul rupt de rădăcini se bagă ca și mine în Gigabaiți să răsfoiască poze, să citească adevăruri eterne și glume răsuflate.Nu căutam nimic când am dat de poza ei - la fel de frumoasă ca acum douăzeci de ani sau mai mult, foarte puțin schimbată, dar spre bine. Nu se vedea din poză dacă trăiește mai bine, dacă are mai mult sau nu, dar privirea-i luminoasă trăda o vână de fericire. Există femei care își fac din fidelitate filozofie și religie, se îndrăgostesc de vreun derbedeu și își răstignesc viața pe sumarele clipe de încântare oferite de pomenitul derbedeu în crizele lui de bunăvoință, și există, de exemplu, Ana, altfel o cheamă, dar nu-i deloc relevant pentru ceea ce intenționez să spun. Ana-i simplă, multă, bună, veselă, caldă, previzibilă, îngăduitoare, făcută integral și exclusiv pentru a menține și continua viața pe acest pământ. Primele n-au preț, dacă și Ana nu cedează prin nimic. N-a trăit deloc pentru dânsa, pentru că s-a măritat imediat după majorat, unii flăcăi mai mari o așteptau să crească, iar alții mai mici, ce rugau să n-o ia nimeni până vor crește ei și dânsa a luat și s-a măritat cu cel pe care îl iubea, de asta și spuneam că femeile simple nu se încâlcesc în filozofii complicate când e cazul să-și asculte instinctele. Cu gospodărie pe umeri, copii, soț pe drumuri și profesie scoasă în capăt și-a păstrat cuibul integru și cald.Dar într-o zi s-a prăbușit totul și ea a luptat din răsputeri cu boala lui, cu lipsurile, cu disperarea până au învins-o. Nimeni nu s-a așteptat ca pagina ei să se întoarcă atât de repede. Unii spun că el a așteptat-o de când era flăcău râvnit. Prostii spun desigur, dar cum să nu spună, dacă-i atât de incredibil ca pentru o femeie trecută de patruzeci și cinci, un bărbat atrăgător cu situație și statut șă-și piardă capul, echilibrul și ceea ce a încălzit o viață.

1. Să mă privesc în oglindă cu recunoștință2. Între fructe și dulciuri să aleg primele3. Să fac multe poze4. Să mă simt bine acasă5. Să-mi găsesc un loc preferat și în afara casei6. Să privesc cerul7. Să număr stele în nopți senine8. Să nu mănânc carne cel puțin 23 de zile pe an9. Să scriu despre lucrurile care mă emoționează10. Să le spun părinților cât de mult îi iubesc.11. Să-mi cuprind în fiecare zi copiii12. Să-mi sărut în fiecare zi soțul13. Să sădesc flori14. Să nu mănânc pâine albă15. Să-mi fac o pușculiță pentru cărți și alta pentru vacanțe16. Să șterg tot praful la care sunt alergică17. Să ascult o melodie care îmi place de zece ori.18. Să scriu o poezie19. Să pun muzică la cină20. Să aprind lumânări nu doar de sărbători21. Să mă joc.22. Să citesc o carte întreagă într-o singură zi23. Să învăț a edita videouri24. Să invit un prieten la masă25. Să-mi amintesc mai des de bunei, să le cinstesc memoria26. Să lansez un avion de hârtie27. Să ciocnesc ouă de Paști28. Să mă plimb prin nisip fierbinte29. Să coc o pâine30. Să dansez31. Să fac sport32. Să mă împiedic33. Să admir răsăritul34. Să merg prin ploaie35. Să fotografiez curcubeul36. Să dorm cu geamurile deschise vara37. Să fac un balon de gumă38. Să râd de o glumă proastă39. Să implic copiii în lucrurile casnice40. Să mă culc o dată îmbrăcată41. Să nu uit hainele spălate în ploaie42. Să învăț câte trei cuvinte noi în engleză, zilnic43. Să mă rotesc în scaun căutând idei44. Să salut când omul mă privește lung45. Să nu-mi uit ochelarii acasă46. ​​Să notez cum face mama pasca47. Să învăț un cântec nou48. Să nu uit noaptea zeama pe plită 49. Să fur un pui de floare dintr-o grădină străină50. Să fac un pariu51. Să merg la un concert52. Să le ajut trecătorilor, dacă mă roagă, să facă poze53. Să port pantofi cu toc54. Să merg pe jos55. Să ajung la munte56. Să dorm îmbrățișată cu soțul57. Să nu modific versurile cântecelor58. Să-mi deconectez o zi pe săptămână mobilul59. Să desenez60. Să-mi vaccinez pisica61. Să ascult o conversatie străină, dar să n-o difuzez62. Să zâmbesc în oglindă63. Să-mi îngrijesc mâinile64. Să mănânc o înghețată scumpă65. Să nu beau lapte66. Să decorez casa de Crăciun67. Să fac cadouri68. Să spun adevărul69. Să nu spun adevărul, dacă rănesc70. Să-i mulțumesc lui Dumnezeu71. Să merg la biserică72. Să țin măcar un post73. Să mă ascult74. Să-mi aud apropiații75. Să alerg pe scări76. Să fac plăcinte cu umplutură de spanac și brânză77. Să beau un mojito pe plajă78. Să visez colorat79. Să dorm în cort80. Să fac figuri cu umbra mâinilor mele81. Să port o dată șosete care nu sunt perechi82. Să pun varză la murat83. Să mănânc un iaurt expirat84. Să mă îmbăt cu o prietenă85. Să mă joc cu pisica86. Să mănânc cu mama și cu tata87. Să aprind bețișoare parfumate88. Să privesc un film încolăcită în pled89. Să fac o baie de spumă90. Să nu râd la o glumă bună91. Să-mi ud picioarele în ploaie92. Să iau un autobuz spre o direcție necunoscută93. Să mânânc un colț de hârtie94. Să rod capătul creionului95. Să zbor cu avionul96. Să îndeplinesc un capriciu al copiilor mei97. Să-mi ascult bătăile inimii98. Să plâng de durere99. Să-mi opresc sângele unei răni100. Să mă închid pe o zi în casă101. Să dorm o noapte dezvelită102. Să învăț a face o mâncare nouă103. Să cânt în baie104. Să omor un păianjen, țânțari și muști105. Să adorm repede106. Să probez un fruct nou107. Să ridic în aer un zmeu108. Să râd fără motiv109. Să ghicesc ora fără a mă uita la ceas110. Să reciclez111. Să nu plâng de durere112. Să nu mă plictisesc113. Să strig mai tare ca valurile114. Să imit un animal115. Să dau caramele unui copil străin116. Să fac o donație117. Să-mi fac prieteni noi118. Să comunic mai des cu prietenii vechi119. Să sar de bucurie120. Să mânânc un fir de iarbă121. Să miros rozmarin122. Să nu ies nepieptănată din casă123. Să mă îmbrac comod124. Să port încălțăminte curată125. Să renunț la un obicei prost126. Să-mi fac un nou obicei bun127. Să fur o lămâie dintr-un copac străin128. Să probez o rochie fără a o cumpăra129. Să mânânc ceva după ce a fost scăpat pe podea130. Să nu împrumut bani131. Să mănânc un cartof copt cu coajă132. Să stau o zi flămândă și însetată133. Să nu mă tem de zgomote în întuneric134. Să felicit rudele cu ocazia zilei de naștere135. Să insinuez că nu sunt eu când mă sună cei cu publicitatea136. Să mă plimb seara cu copiii137. Să fac un compliment unei persoane necunoscute138. Să traversez la verde139. Să spun un banc în public140. Să-i arăt în fiecare zi soțului că mă simt bine lângă el141. Să întorc un obiect găsit142. Să mă scald în mare143. Să întârzii undeva144. Să recomand filmele care îmi plac145. Să descopăr lume minunată146. Să nu uit în ce zi a săptămânii sunt147. Să păstrez un sercret148. Să răspândesc o noutate bună149. Să hrănesc animale străine150. Să uit să fac ceva important151. Să-mi descopăr o nouă abilitate152. Să ajut un străin pe stradă153. Să fac un comentariu ilogic154. Să pun o poreclă155. Să am un cuvânt pe vârful limbii și să nu mi-l amintesc niciodată156. Să adorm cu televizorul conectat157. Să promit ceva158. Să privesc în ochi159. Să repet o eroare160. Să iert161. Să nu iert162. Să ascund ceva163. Să-mi pun o dorință164. Să găsesc ceva ce credeam că am pierdut165. Să ignor un avertisment166. Să nu găsesc cheile167. Să vorbesc cu mine168. Să evit privirile grele169. Să lipsesc o zi de la serviciu170. Să schimb parole171. Să-mi scriu o scrisoare pentru viitor172. Să-mi scriu un mesaj în trecut173. Să mulțumesc fără motiv174. Să fiu mândră de succesele copiilor175. Să sun pe cineva neașteptat176. Să cred în ce n-am crezut înainte177. Să merg singură să beau cafea când mi se va face poftă de liniște.178. Să ascult cântecul păsărilor179. Să sun pe cineva doar pentru a saluta180. Să nu mă sperii de tunete181. Să nu întristez182. Să sper și să visez183. Să trăiesc momente demne de povestit la bătrânețe și să nu le uit