M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sinconizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI