Ceva-mi spunea încă de pe trotuar că-i un restaurant bun. Avea aerul ăla de autentic, deși era italienesc și ne găseam într-un oraș german. Poate mi-a plăcut atmosfera primitoare și caldă, bunul gust cu care era amenajat locul sau poate m-a convins bătrânul stafidit și încruntat, proțăpit într-un scaun la ieșirea dinspre bucătărie, care în decorul ăla părea patriarhul italian al familiei, atât de autentic fără să fi fost nevoit să scoată vreo vorbă, cu ochii roată la tot ce mișca în micul lui univers napoletan din suburbia Duesseldorf-ului. Era categoric un restaurant italienesc cu pretenții, deși aveau încă pizza în meniu, ceea ce mi s-a părut o dovadă suplimentară de autenticitate.