Dintre nepoții bunicăi eram cel mai mare. Pe verișoară-mea, bunica o lega cu un brâu la mijloc, iar celălalt capăt al brâului îl prindea de păretar. Ca să nu cadă verișoară-mea de pe pat. Să nu umble printre mulțimea de obiecte dintr-o gospodărie de la țară. Verișoară-mea, fată isteață, se cobora din pat și întindea păretarul. Avea treburile ei. Bâjbâia cu mâna prin blide, saci, cuptor. Până mâna i-a fost prinsă, într-o zi, în capcana pentru șoareci pusă în cuptor. Și mi-a arătat o mână-capcană. Pentru compătimire. În loc de compătimirea mea a avut un „așa-ți trebuie”. Păretarul a fost practic scos de pe perete. De sub el a căzut o fotografie a unui băiat blond, cu ochi mari, plin de viață. Fotografia era ascunsă după păretar de ani buni. Era decupată dintr-o revistă veche. Am crezut că este portretul de copil al lui Lenin, cel pe care îl purtam în clasele primare pe steluța de octombrel.