Ce n-ai zice, dar cele mai plăcute momente din Bangladesh se asociază cu plecarea din țară. Cum n-ai da. Poftim și acum – dimineață devreme, abia dacă știm cum ne cheamă, în schimb dispoziția e fulminantă. Chiar n-o să mai vedem acest aeroport niciodată? Ne așezăm în sala de așteptare, lângă chioșcul cu cărți. Fără ca să vrem tragem cu urechea la conversația vecinei noastre. Bengalezii nu pot să plece așa pur și simplu, fără o notă de dramatism, atunci când e vorba de ultimele apeluri înainte de decolare. Ne imaginăm pentru o clipă că noi suntem interlocutorii. În așa caz, discuția ar fi fost aproximativ următoarea: